Plantarea și înmulțirea castanului comestibil reprezintă etapele fundamentale care stau la baza înființării unei livezi de succes, fie că este vorba de o exploatație comercială sau de câțiva arbori într-o grădină familială. Aceste procese necesită o planificare atentă și cunoștințe tehnice specifice, deoarece calitatea materialului săditor și corectitudinea tehnicilor de plantare influențează direct vigoarea, sănătatea și productivitatea viitorilor arbori. Înțelegerea metodelor de înmulțire, de la cea prin semințe, care generează variabilitate, până la metodele vegetative precum altoirea, care păstrează caracteristicile soiului dorit, este esențială pentru atingerea obiectivelor propuse. O plantare realizată corect, respectând cerințele arborelui față de sol și climă, asigură un start optim și pune bazele unei culturi longevive și rentabile.
Alegerea materialului săditor și a soiurilor
Calitatea materialului săditor este un factor determinant pentru reușita culturii de castan. Este esențial să se achiziționeze puieți de la pepiniere autorizate, care pot garanta autenticitatea soiului și starea fitosanitară corespunzătoare a plantelor. Puieții trebuie să fie viguroși, cu un sistem radicular bine dezvoltat, fără răni sau semne de boală pe tulpină și rădăcini. Se recomandă utilizarea puieților de 1-2 ani, deoarece aceștia au o capacitate mai mare de adaptare și prindere după plantare, comparativ cu arborii mai mari, care suferă un stres mai puternic la transplantare. Materialul săditor poate fi comercializat cu rădăcină nudă, în balot de pământ sau în containere, fiecare variantă având particularități specifice de plantare.
Alegerea soiurilor trebuie făcută în funcție de mai mulți factori, precum condițiile climatice ale zonei, scopul culturii (consum în stare proaspătă, procesare) și rezistența la boli și dăunători. Castanul este o specie în mare parte autosterilă, ceea ce înseamnă că pentru o polenizare eficientă și o producție bogată de fructe este necesară plantarea a cel puțin două soiuri diferite, compatibile din punct de vedere al polenizării, care înfloresc în aceeași perioadă. Unele soiuri, precum ‘Marigoule’ sau ‘Bouche de Bétizac’, sunt cunoscute pentru producția de polen de bună calitate și sunt considerate buni polenizatori. Soiurile se diferențiază prin mărimea fructelor, perioada de coacere, gustul și rezistența la boli precum cancerul cortical.
În zonele unde cancerul cortical al castanului (Cryphonectria parasitica) reprezintă o amenințare majoră, este extrem de importantă alegerea unor soiuri rezistente. Hibrizii euro-japonezi (Castanea sativa x Castanea crenata), cum ar fi ‘Bouche de Bétizac’, ‘Maraval’ sau ‘Marsol’, au fost creați special pentru a combina calitatea fructelor de la castanul european cu rezistența la boală de la castanul japonez. Alegerea acestor soiuri poate reduce semnificativ riscurile și costurile asociate cu tratamentele fitosanitare. Este crucială consultarea specialiștilor locali sau a pepinierelor pentru a alege soiurile cele mai adaptate condițiilor pedoclimatice specifice regiunii respective.
Pe lângă soiurile cultivate, este important de menționat și rolul portaltoiului în cazul puieților altoiți. Portaltoiul, care constituie sistemul radicular al arborelui, trebuie să fie adaptat la tipul de sol din livadă. De obicei, se folosesc portaltoi proveniți din semințe de Castanea sativa sau din hibrizi rezistenți la boala de cerneală (Phytophthora spp.). Un portaltoi viguros și compatibil cu solul va asigura o bună ancorare, o absorbție eficientă a apei și a nutrienților și va contribui la sănătatea generală și longevitatea arborelui altoit.
Perioada și tehnica de plantare
Perioada optimă pentru plantarea castanului variază în funcție de condițiile climatice locale și de tipul de material săditor utilizat. În zonele cu ierni blânde, plantarea de toamnă, după căderea frunzelor (octombrie-noiembrie), este de preferat, deoarece permite puietului să-și dezvolte noi rădăcini absorbante înainte de venirea iernii și să pornească mai devreme în vegetație în primăvară. În regiunile cu ierni aspre și risc de îngheț puternic, este mai sigură plantarea de primăvară, după ce a trecut pericolul înghețurilor târzii (martie-aprilie), dar înainte de pornirea în vegetație. Puieții la container pot fi plantați pe o perioadă mai extinsă, inclusiv în timpul verii, cu condiția asigurării unei irigări constante.
Înainte de plantare, este necesară pregătirea puieților, în special a celor cu rădăcină nudă. Rădăcinile deteriorate sau prea lungi se scurtează cu o foarfecă bine ascuțită și dezinfectată. Se recomandă apoi mocirlirea rădăcinilor, adică introducerea lor într-un amestec de pământ galben, balegă proaspătă de vită și apă, de consistența unei smântâni. Acest procedeu asigură o mai bună aderență a rădăcinilor la particulele de sol, le protejează împotriva deshidratării și stimulează formarea de noi perișori absorbanți, contribuind la o rată de prindere mai ridicată.
Tehnica de plantare propriu-zisă implică așezarea puietului în centrul gropii pregătite anterior, la o adâncime corectă. Punctul de altoire trebuie să rămână întotdeauna cu cel puțin 5-10 cm deasupra nivelului solului, pentru a preveni emiterea de rădăcini din altoi. Rădăcinile se răsfiră cu grijă pe mușuroiul de pământ fertil de la baza gropii, după care se adaugă treptat pământ, scuturând ușor puietul pentru a permite pământului să umple toate golurile dintre rădăcini. După umplerea a jumătate din groapă, se tasează ușor pământul cu piciorul, de la margine spre centru, pentru a elimina pungile de aer, și se face o primă udare abundentă, cu 10-20 de litri de apă.
După prima udare, se completează groapa cu restul de pământ, formând un mic mușuroi la baza tulpinii pentru a proteja împotriva băltirii apei. La final, se tasează din nou și se udă din abundență, cu încă 20-30 de litri de apă. În jurul puietului se poate realiza o farfurie (un mic dig de pământ) pentru a reține apa din udări sau din precipitații. Imediat după plantare, este indicată instalarea unui tutore solid, de care se leagă trunchiul puietului în 1-2 puncte, pentru a-l proteja de acțiunea vântului și pentru a asigura o creștere verticală. De asemenea, se recomandă scurtarea vărfului puietului pentru a reface echilibrul dintre partea aeriană și sistemul radicular, care a fost afectat în timpul transplantării.
Înmulțirea generativă (prin semințe)
Înmulțirea prin semințe, cunoscută și ca înmulțire generativă, este cea mai simplă și naturală metodă de a obține noi plante de castan. Această metodă este utilizată pe scară largă pentru producerea de portaltoi, pe care ulterior se vor altoi soiuri valoroase, sau în programele de ameliorare pentru crearea de noi soiuri. Un avantaj major este posibilitatea de a obține un număr mare de puieți cu un efort relativ redus. Cu toate acestea, principalul dezavantaj este variabilitatea genetică a descendenților; puieții obținuți din semințe nu vor reproduce fidel caracteristicile plantei-mamă, putând prezenta diferențe semnificative în ceea ce privește vigoarea, calitatea fructelor și rezistența la boli.
Pentru a avea succes, este esențială recoltarea semințelor (castanelor) de la arbori sănătoși, viguroși și productivi, cunoscuți pentru calitățile lor. Castanele destinate semănatului se recoltează la maturitate deplină și trebuie să fie mari și bine formate. Imediat după recoltare, semințele necesită o perioadă de stratificare la rece pentru a ieși din starea de repaus și a putea germina. Stratificarea implică păstrarea castanelor într-un mediu umed (nisip, turbă, rumeguș) și rece (la temperaturi de 1-4°C), timp de 2-4 luni, de obicei pe parcursul iernii, într-un beci, frigider sau stratificate direct afară, în șanțuri protejate de rozătoare.
Semănatul se poate face fie toamna, direct în câmp, fie primăvara, după ce semințele au fost stratificate. Semănatul de toamnă imită procesul natural, dar prezintă riscul ca semințele să fie consumate de rozătoare. Semănatul de primăvară într-un pat germinativ sau direct în pepinieră oferă un control mai bun asupra procesului de germinare și asupra dezvoltării plantulelor. Semințele se seamănă la o adâncime de 5-7 cm, cu partea plată în jos, la o distanță de 10-15 cm între ele pe rând și 30-40 cm între rânduri. Solul trebuie menținut constant umed, dar nu excesiv de ud, până la răsărire.
Puieții obținuți din semințe necesită îngrijire atentă în primii 1-2 ani în pepinieră. Aceasta include plivirea regulată a buruienilor, udarea în perioadele secetoase, fertilizarea moderată și tratamente fitosanitare preventive. După 1-2 ani de creștere în pepinieră, când ating o grosime suficientă la colet (aproximativ 1-1,5 cm), aceștia pot fi utilizați ca portaltoi pentru altoire sau pot fi plantați ca atare în scopuri forestiere sau ornamentale. Este important de reținut că arborii proveniți din semințe vor intra pe rod mult mai târziu, de obicei după 8-15 ani, comparativ cu cei altoiți, care pot rodi în 3-5 ani.
Înmulțirea vegetativă (altoirea)
Înmulțirea vegetativă, și în special altoirea, este metoda standard utilizată în pomicultura modernă pentru a produce puieți de castan de calitate superioară. Principalul avantaj al acestei metode este că permite reproducerea fidelă a caracteristicilor unui anumit soi, asigurând uniformitatea livezii în ceea ce privește vigoarea, perioada de coacere, mărimea și calitatea fructelor. Altoirea constă în îmbinarea a două părți de plantă: portaltoiul, care furnizează sistemul radicular, și altoiul (o porțiune de ramură cu muguri de la soiul dorit), care va forma coroana și va produce fructe. Succesul altoirii depinde de compatibilitatea dintre altoi și portaltoi, de calitatea materialului biologic și de măiestria executantului.
Există mai multe metode de altoire care pot fi utilizate la castan, fiecare având o perioadă optimă de execuție. Una dintre cele mai comune metode este altoirea în ochi dormind (oculația), care se realizează la sfârșitul verii (august). Aceasta presupune prelevarea unui mugure cu o porțiune de scoarță (scut) de pe o ramură altoi și inserarea acestuia sub scoarța portaltoiului, într-o incizie în formă de T. Mugurele rămâne în stare latentă peste iarnă și pornește în creștere în primăvara următoare, moment în care porțiunea de deasupra a portaltoiului se înlătură. Această metodă are o rată de prindere ridicată și este eficientă din punct de vedere al utilizării materialului altoi.
O altă metodă larg răspândită este altoirea în despicătură, care se practică primăvara devreme (februarie-martie), înainte de pornirea în vegetație. Aceasta constă în tăierea portaltoiului la o anumită înălțime, realizarea unei despicături verticale în capătul acestuia și introducerea a 1-2 ramuri altoi, fasonate în formă de pană la bază. Este crucial ca zona cambială (stratul de țesut generator dintre scoarță și lemn) a altoiului să fie în contact perfect cu cea a portaltoiului, pentru a permite sudarea țesuturilor. Întreaga zonă de altoire se leagă strâns cu bandă specială și se acoperă cu mastic pentru a preveni deshidratarea și pătrunderea apei sau a patogenilor.
Indiferent de metoda aleasă, succesul depinde de câteva aspecte cheie. Ramurile altoi trebuie recoltate în perioada de repaus vegetativ (ianuarie-februarie) de la arbori-mamă sănătoși și reprezentativi pentru soiul respectiv și păstrate în condiții de umiditate și temperatură scăzute până la momentul altoirii. Uneltele folosite (briceag, cosor) trebuie să fie extrem de bine ascuțite și dezinfectate constant. După altoire, este necesară o îngrijire atentă a puieților: eliminarea lăstarilor sălbatici care apar pe portaltoi sub punctul de altoire, legarea lăstarului provenit din altoi de un tutore pentru a preveni ruperea de către vânt și aplicarea tratamentelor fitosanitare necesare.
Distanțele și schema de plantare
Stabilirea corectă a distanțelor de plantare este un aspect crucial în proiectarea unei livezi de castan, având un impact pe termen lung asupra dezvoltării arborilor, a producției și a eficienței lucrărilor de întreținere. Castanul este un arbore de talie mare, care dezvoltă o coroană amplă și un sistem radicular extins, necesitând un spațiu vital considerabil pentru a prospera. Subestimarea necesarului de spațiu poate duce, în timp, la umbrirea reciprocă a coroanelor, o slabă circulație a aerului, competiție acerbă pentru apă și nutrienți și, în final, la o producție redusă și de calitate inferioară.
Distanțele de plantare variază în funcție de vigoarea soiului și a portaltoiului, de fertilitatea solului și de tehnologia de cultură aplicată. În livezile clasice, extensive, unde arborii sunt lăsați să se dezvolte aproape de talia lor naturală, se recomandă distanțe mari, de la 10 x 10 metri până la 12 x 12 metri sau chiar mai mult, asigurând o densitate de aproximativ 70-100 de arbori pe hectar. Aceste scheme de plantare permit o dezvoltare optimă a fiecărui arbore și facilitează lucrările mecanizate, dar au dezavantajul unei intrări mai târzii pe rod la nivel de unitate de suprafață.
În livezile moderne, intensive, se pot adopta scheme de plantare cu densități mai mari, pentru a obține producții ridicate într-un timp mai scurt. În acest caz, se pot utiliza distanțe de 8 x 8 metri, 8 x 6 metri sau chiar 7 x 5 metri, ajungând la densități de 150-300 de arbori pe hectar. Aceste sisteme necesită însă un management mai riguros, incluzând tăieri regulate de formare și întreținere pentru a controla dimensiunea coroanei, precum și un program de fertilizare și irigare bine pus la punct pentru a susține densitatea ridicată. Alegerea unei scheme intensive trebuie corelată cu posibilitățile de mecanizare și cu forța de muncă disponibilă.
Înainte de a picheta terenul (marcarea locului fiecărui arbore), este necesară o planificare atentă a schemei de plantare. Se pot folosi scheme de plantare în pătrat, în dreptunghi sau în triunghi (chincons). Schema în pătrat este cea mai simplă și permite efectuarea lucrărilor mecanizate pe ambele direcții. Schema în dreptunghi este potrivită pentru terenurile în pantă, cu rândurile orientate pe direcția curbelor de nivel. Indiferent de schema aleasă, este esențială amplasarea corectă a soiurilor polenizatoare în cadrul parcelei, pentru a asigura o polenizare încrucișată eficientă. De obicei, se plantează un rând de polenizatori la fiecare 2-3 rânduri din soiul de bază, sau se distribuie polenizatorii uniform în cadrul rândurilor.
