Plantarea și înmulțirea porumbarului (Prunus spinosa) sunt procese relativ simple, datorită naturii sale robuste și adaptabile, însă respectarea unor reguli de bază poate asigura o rată de succes ridicată și o dezvoltare rapidă a tinerelor plante. Alegerea corectă a locației și pregătirea adecvată a terenului sunt pași fundamentali care vor influența sănătatea și vigoarea arbustului pe termen lung. Porumbarul este o alegere excelentă pentru crearea de garduri vii defensive, pentru stabilizarea versanților sau pur și simplu ca arbust ornamental și fructifer în grădină. Înțelegerea metodelor de înmulțire, fie prin semințe, fie vegetative, îți va permite să multiplici acest arbust valoros, folosind resurse proprii și contribuind la biodiversitatea grădinii tale.
Alegerea materialului săditor este un prim pas important în procesul de plantare. Poți opta pentru puieți cumpărați de la pepiniere autorizate, care oferă avantajul unei plante deja dezvoltate, cu un sistem radicular format, ceea ce garantează o prindere mai rapidă. Acești puieți sunt de obicei disponibili cu rădăcină nudă sau în containere. Puieții cu rădăcină nudă se plantează în perioada de repaus vegetativ, toamna târziu sau primăvara devreme, în timp ce puieții la container pot fi plantați pe tot parcursul anului, cu excepția perioadelor de îngheț sau caniculă. Alternativ, poți folosi puieți obținuți prin metode proprii de înmulțire, despre care vom discuta pe larg în capitolele următoare.
Indiferent de proveniența materialului săditor, pregătirea acestuia înainte de plantare este esențială. Pentru puieții cu rădăcină nudă, este recomandată fasonarea rădăcinilor, adică îndepărtarea celor uscate, rupte sau prea lungi, și scurtarea celorlalte cu aproximativ o treime pentru a stimula ramificarea. O altă practică benefică este mocirlirea rădăcinilor, adică scufundarea lor într-un amestec de pământ galben, balegă proaspătă de vită și apă, pentru a asigura o mai bună aderență la sol și a preveni deshidratarea. La puieții din containere, se va verifica integritatea balotului de pământ și se vor desface cu grijă rădăcinile care au crescut circular la baza ghiveciului.
Procesul de plantare în sine trebuie realizat cu atenție pentru a asigura un start bun pentru tânărul arbust. Groapa de plantare trebuie să fie suficient de mare, de obicei de 40x40x40 cm, pentru a permite rădăcinilor să se așeze confortabil, fără a fi îndoite. La baza gropii se poate adăuga un strat de pământ fertil amestecat cu compost sau mraniță bine descompusă, pentru a oferi nutrienții necesari în prima etapă de dezvoltare. Este crucial ca punctul de altoire (dacă există) să rămână deasupra nivelului solului, iar coletul (zona de trecere dintre rădăcină și tulpină) să fie la nivelul solului sau cu 1-2 cm mai sus, pentru a preveni putrezirea.
Alegerea locației și pregătirea solului
Succesul plantării porumbarului depinde în mare măsură de alegerea locației potrivite. Acest arbust este un iubitor de lumină, preferând locurile însorite, care îi asigură o înflorire bogată și o coacere corespunzătoare a fructelor. Deși tolerează și semiumbra, dezvoltarea sa va fi mai lentă, iar producția de fructe va fi redusă. Este important de luat în considerare și tendința sa de a forma drajoni (lăstari care apar din rădăcini), putând deveni invaziv dacă nu este controlat. Din acest motiv, este ideal pentru garduri vii la marginea proprietății sau pentru zone mai puțin cultivate ale grădinii.
Mai multe articole pe această temă
În ceea ce privește solul, porumbarul nu are pretenții deosebite, adaptându-se la o gamă largă de texturi, de la cele argiloase la cele nisipoase. Cu toate acestea, preferă solurile bine drenate, revene și cu un conținut moderat de calcar. Solurile compacte, care rețin apa în exces, pot duce la putrezirea rădăcinilor și trebuie evitate sau amendate. Înainte de plantare, este recomandată pregătirea terenului printr-o mobilizare adâncă a solului (săpat la cazma sau arat) pentru a asigura o bună aerare și pentru a facilita pătrunderea rădăcinilor.
Curățarea terenului de buruieni, în special de cele perene cu rădăcini adânci, este un pas obligatoriu înainte de plantare. Acestea ar concura cu tânărul puiet pentru resurse vitale precum apa, nutrienții și lumina, îngreunând prinderea și dezvoltarea sa inițială. O metodă eficientă este erbicidarea totală cu câteva săptămâni înainte de prelucrarea solului sau, pentru o abordare ecologică, acoperirea solului cu o folie neagră pentru o perioadă mai lungă, care va sufoca buruienile. Încorporarea de materie organică, cum ar fi compostul sau gunoiul de grajd bine fermentat, în timpul pregătirii terenului, va îmbunătăți structura solului și fertilitatea acestuia.
Pentru plantarea unui gard viu, pregătirea terenului este și mai importantă. Se recomandă săparea unui șanț continuu, cu o adâncime și lățime de aproximativ 40-50 cm, de-a lungul liniei unde va fi amplasat gardul. Distanța de plantare între puieți variază în funcție de scopul gardului viu. Pentru un gard viu dens și impenetrabil, puieții se pot planta la o distanță de 30-50 cm unul de celălalt, uneori chiar pe două rânduri alternate, în zig-zag. Acest lucru va asigura o împletire rapidă a ramurilor și formarea unei bariere naturale eficiente.
Înmulțirea prin semințe (generativă)
Înmulțirea porumbarului prin semințe este o metodă naturală, dar care necesită mai mult timp și răbdare comparativ cu metodele vegetative. Primul pas constă în colectarea fructelor bine coapte, toamna târziu. Acestea se lasă la macerat în apă pentru câteva zile pentru a înmuia pulpa, facilitând astfel extragerea sâmburilor. După extragere, sâmburii trebuie curățați foarte bine de orice rest de pulpă, deoarece aceasta conține inhibitori de germinație, și apoi se lasă la uscat într-un loc aerisit, ferit de lumina directă a soarelui.
Mai multe articole pe această temă
Sâmburii de porumbar au o perioadă de dormanță obligatorie și necesită un proces numit stratificare la rece pentru a putea germina. Acest proces imită condițiile naturale ale iernii. Stratificarea se poate face fie natural, prin semănarea sâmburilor direct în sol toamna, într-un strat special pregătit, unde vor fi expuși la frigul iernii, fie artificial. Pentru stratificarea artificială, sâmburii se amestecă cu un substrat umed, cum ar fi nisip, turbă sau perlit, și se introduc într-o pungă de plastic sau într-un recipient, care se păstrează la frigider (la o temperatură de 1-5°C) pentru o perioadă de 3-4 luni.
După perioada de stratificare, primăvara, sâmburii sunt gata pentru a fi semănați. Se pregătește un pat germinativ într-o zonă protejată a grădinii, cu un sol bine mărunțit și afânat, sau se pot semăna în tăvi alveolare sau ghivece. Sâmburii se seamănă la o adâncime de aproximativ 2-3 cm, iar substratul se menține în permanență umed, dar nu îmbibat cu apă. Germinarea poate fi un proces lent și neuniform, iar primele plăntuțe pot apărea după câteva săptămâni sau chiar luni. Este important să se asigure protecție împotriva păsărilor și rozătoarelor, care pot consuma semințele.
Plantele obținute din semințe pot prezenta o anumită variabilitate genetică, ceea ce înseamnă că nu vor fi identice cu planta mamă, putând avea caracteristici diferite în ceea ce privește dimensiunea fructelor, gustul sau habitusul de creștere. Tinerii puieți se lasă să crească în patul germinativ timp de 1-2 ani, timp în care se plivesc și se udă regulat, până când ating o dimensiune suficient de mare pentru a putea fi transplantați la locul definitiv. Această metodă, deși laborioasă, este ideală pentru obținerea unui număr mare de plante, de exemplu pentru proiecte de reîmpădurire sau pentru crearea unor garduri vii pe suprafețe extinse.
Înmulțirea vegetativă prin drajoni
Înmulțirea prin drajoni este cea mai simplă, rapidă și eficientă metodă de a obține noi plante de porumbar, identice din punct de vedere genetic cu planta mamă. Porumbarul are o tendință naturală puternică de a emite lăstari (drajoni) din rădăcinile sale, în special din cele superficiale. Acești drajoni apar la o anumită distanță de tufa principală și, în timp, își dezvoltă propriul sistem radicular, devenind plante independente. Această caracteristică face ca porumbarul să formeze desișuri dense, fiind un instrument excelent pentru consolidarea solului și prevenirea eroziunii.
Perioada optimă pentru recoltarea drajonilor este în timpul repausului vegetativ, fie toamna târziu, după căderea frunzelor, fie primăvara foarte devreme, înainte de umflarea mugurilor. Se aleg drajoni viguroși, cu o grosime de cel puțin un centimetru la bază și care sunt suficient de îndepărtați de planta mamă pentru a avea deja rădăcini proprii bine dezvoltate. Cu ajutorul unui hârleț sau al unei cazmale bine ascuțite, se taie rădăcina care face legătura cu planta mamă și se scoate cu grijă drajonul, împreună cu o porțiune cât mai mare din sistemul său radicular.
După recoltare, drajonii se pregătesc pentru plantare. Se fasonează rădăcinile, îndepărtându-le pe cele vătămate, și se scurtează partea aeriană la aproximativ 20-30 cm lungime. Această scurtare este esențială pentru a reduce pierderile de apă prin transpirație și pentru a echilibra raportul dintre partea aeriană și sistemul radicular, care a fost inevitabil afectat în timpul recoltării. Acest lucru ajută planta să-și concentreze energia pe dezvoltarea de noi rădăcini și pe adaptarea la noul mediu.
Plantarea drajonilor se face imediat după recoltare, pentru a evita deshidratarea rădăcinilor. Aceștia se pot planta direct la locul definitiv, într-o groapă pregătită în prealabil, sau într-o pepinieră temporară pentru 1-2 ani, pentru a se fortifica înainte de a fi mutați. Indiferent de opțiune, se respectă aceleași reguli ca la plantarea puieților: groapă suficient de mare, pământ fertil la bază, tasare bună a solului în jurul rădăcinilor și o udare abundentă imediat după plantare. Prin această metodă, se pot obține rapid plante noi, viguroase, care vor intra pe rod mult mai repede decât cele obținute din semințe.
Înmulțirea vegetativă prin butași
Înmulțirea prin butași este o altă metodă vegetativă eficientă, deși poate avea o rată de succes mai mică decât înmulțirea prin drajoni, necesitând condiții mai controlate. Se pot folosi atât butași lemnificați, recoltați în perioada de repaus vegetativ, cât și butași semilemnificați, recoltați în timpul verii. Butășirea asigură, de asemenea, obținerea de plante cu caracteristici identice cu cele ale plantei mamă, fiind o metodă preferată pentru multiplicarea soiurilor sau a exemplarelor cu calități deosebite.
Pentru butașii lemnificați, recoltarea se face la sfârșitul toamnei sau iarna, din lăstari anuali, sănătoși și viguroși, cu o grosime de aproximativ un creion. Se taie porțiuni de 20-25 cm lungime, având grijă ca tăietura de la bază să fie făcută oblic, imediat sub un nod (mugure), iar cea de la vârf să fie dreaptă, la aproximativ 1 cm deasupra unui nod. Butașii astfel obținuți se leagă în pachete și se păstrează peste iarnă stratificați în nisip umed, într-un loc răcoros și ferit de îngheț, cum ar fi o pivniță. Această perioadă de păstrare la rece ajută la formarea calusului la baza butașului, un țesut din care se vor dezvolta viitoarele rădăcini.
Primăvara devreme, după ce a trecut pericolul înghețurilor târzii, butașii se scot din stratificare și se plantează într-un șanț, într-o zonă bine pregătită și adăpostită a grădinii. Se introduc în pământ astfel încât doar unul sau doi muguri să rămână deasupra nivelului solului. Pământul se tasează bine în jurul lor pentru a asigura un contact bun, iar apoi se udă abundent. Menținerea unei umidități constante a solului pe parcursul primului sezon de vegetație este crucială pentru succesul înrădăcinării.
Înmulțirea prin butași semilemnificați se realizează în perioada iunie-iulie, din lăstari în curs de lemnificare. Se recoltează porțiuni de lăstari de 10-15 cm lungime, care au la bază o textură mai fermă, iar la vârf sunt încă verzi și flexibili. Se îndepărtează frunzele de la baza butașului, lăsând doar 2-3 frunze la vârf, care pot fi și ele tăiate pe jumătate pentru a reduce transpirația. Baza butașilor se poate trata cu un stimulator de înrădăcinare (radistim), apoi se plantează într-un substrat de înrădăcinare format din turbă și perlit, în condiții de umiditate atmosferică ridicată, de obicei într-o seră, solar sau sub o folie de plastic. Această metodă necesită mai multă atenție, dar poate oferi rezultate rapide.
