Pregătirea pentru iarnă a duglasului american este un aspect esențial al îngrijirii sale, în special pentru exemplarele tinere și pentru cele cultivate în condiții mai puțin ideale, cum ar fi în containere sau la limita nordică a ariei sale de adaptare. Deși este un conifer nativ din regiuni cu ierni aspre și, în general, foarte rezistent la frig odată ce este bine stabilit, diverse provocări ale sezonului rece, precum înghețul, vântul uscat, greutatea zăpezii și daunele provocate de animale, pot afecta sănătatea și aspectul său. O pregătire corespunzătoare, efectuată toamna, poate reduce semnificativ riscurile și poate asigura că arborele va ieși din iarnă viguros și gata pentru un nou sezon de creștere. Înțelegerea acestor riscuri și aplicarea unor măsuri preventive simple, dar eficiente, sunt cheia pentru a proteja investiția de timp și efort făcută în acest arbore magnific.
Rezistența naturală la iernat a duglasului american este remarcabilă, fiind o consecință a adaptării sale la climatul montan din vestul Americii de Nord. Arborele intră într-o stare de repaus vegetativ (dormantă) toamna, pe măsură ce zilele se scurtează și temperaturile scad. În timpul acestui proces, în celulele sale au loc modificări fiziologice complexe, inclusiv acumularea de zaharuri și alte substanțe care acționează ca un antigel natural, protejând țesuturile de daunele provocate de formarea cristalelor de gheață. Cu toate acestea, această rezistență se dobândește treptat și este maximă la mijlocul iernii; înghețurile timpurii de toamnă sau cele târzii de primăvară, care survin când arborele nu este complet aclimatizat sau, respectiv, a ieșit deja din repaus, pot provoca cele mai mari pagube.
Una dintre cele mai mari amenințări pe timpul iernii este desicația sau uscarea provocată de vânt. Fiind un arbore veșnic verde, duglasul continuă să piardă apă prin ace prin transpirație, chiar și în timpul iernii, deși într-un ritm mult redus. Când solul este înghețat, rădăcinile nu pot absorbi apă pentru a înlocui pierderile, ceea ce duce la deshidratarea treptată a acelor. Vânturile reci și uscate accelerează exponențial acest proces. Rezultatul este vizibil la sfârșitul iernii sau la începutul primăverii, sub forma unor ace roșiatice-maronii, uscate, în special pe partea expusă vântului. Acest fenomen este mai pronunțat la exemplarele tinere, cu sistem radicular superficial, și la cele plantate în locații expuse.
O altă provocare este reprezentată de daunele mecanice cauzate de zăpadă și gheață. Zăpada grea și umedă se poate acumula pe ramuri, ducând la îndoirea, deformarea sau chiar ruperea acestora, mai ales dacă arborele are o structură slabă, cu unghiuri de inserție ascuțite sau cu lideri multipli. Depunerile de gheață în urma ploilor înghețate sunt și mai periculoase, deoarece adaugă o greutate considerabilă. Deși duglasul are o formă conică, adaptată pentru a scutura zăpada, în condiții excepționale, daunele pot fi semnificative. Acționarea preventivă pentru corectarea defectelor structurale la arborii tineri este cea mai bună metodă de a minimiza aceste riscuri.
Nu în ultimul rând, iarna este perioada în care daunele provocate de animalele sălbatice pot fi cele mai severe. În lipsa altor surse de hrană, rozătoarele, cum ar fi iepurii și șoarecii de câmp, pot roade scoarța de la baza trunchiului puieților tineri pentru a se hrăni. Dacă scoarța este roasă de jur împrejurul trunchiului (inelare), fluxul de sevă este întrerupt, iar arborele va muri în primăvara următoare. De asemenea, cerbii și căprioarele pot provoca daune prin roaderea lăstarilor tineri sau prin frecarea coarnelor de trunchiuri, pentru a-și îndepărta pielea catifelată, rănind grav scoarța.
Pregătirea de toamnă
Pregătirea pentru iarnă începe cu mult înainte de primul îngheț și implică o serie de măsuri menite să asigure că duglasul intră în sezonul rece în cea mai bună condiție fizică posibilă. Unul dintre cei mai importanți pași este asigurarea unei hidratări adecvate. La sfârșitul toamnei, după căderea frunzelor la foioase dar înainte ca solul să înghețe, este esențial să se efectueze o irigare profundă și abundentă. Această udare încarcă profilul de sol cu umiditate, creând o rezervă de apă accesibilă rădăcinilor în zilele mai calde de iarnă și contribuind semnificativ la prevenirea desicației. Un arbore bine hidratat la începutul iernii are șanse mult mai mari să treacă cu bine peste perioadele de ger și vânt.
Încetarea oricărei fertilizări cu azot începând cu a doua jumătate a verii este o altă practică crucială. Azotul stimulează creșterea vegetativă, iar lăstarii noi, care apar târziu în sezon, nu au suficient timp să se lignifice (matureze) corespunzător înainte de venirea înghețului. Aceste țesuturi fragede sunt extrem de vulnerabile la temperaturile scăzute și vor fi primele care vor suferi daune. În schimb, o fertilizare de toamnă cu un îngrășământ cu conținut redus de azot și bogat în potasiu și fosfor poate fi benefică, deoarece aceste elemente contribuie la maturarea lemnului și la creșterea rezistenței la ger.
Curățarea zonei de la baza trunchiului este un pas important în pregătirea pentru iarnă. Adunarea frunzelor căzute, a buruienilor și a altor resturi vegetale din jurul coletului elimină locurile unde se pot adăposti insecte dăunătoare sau spori de ciuperci peste iarnă. Mai important, un trunchi curat descurajează rozătoarele să își facă cuiburi lângă scoarța tentantă. După curățare, este foarte recomandat să se reînnoiască sau să se aplice un strat proaspăt de mulci organic (scoarță, tocatura de lemn) în jurul bazei arborelui, pe o grosime de 8-12 cm, dar având grijă să se lase un mic spațiu liber direct în jurul trunchiului pentru a preveni putrezirea scoarței.
Acest strat de mulci acționează ca o plapumă protectoare pentru sistemul radicular superficial. Acesta izolează solul, atenuând fluctuațiile extreme de temperatură și protejând rădăcinile de ciclurile repetate de îngheț-dezgheț, care le pot deteriora. De asemenea, ajută la conservarea umidității acumulate în urma irigării de toamnă. Pentru exemplarele tinere, proaspăt plantate, mulcirea este una dintre cele mai simple și mai eficiente măsuri de protecție pe timpul iernii, contribuind la o mai bună supraviețuire și la o pornire mai rapidă în vegetație în primăvara următoare.
Protecția împotriva vântului și a gerului
Protejarea duglasului, în special a exemplarelor tinere, împotriva vântului uscat de iarnă este esențială pentru a preveni desicația. Una dintre cele mai eficiente metode este crearea de bariere fizice împotriva vântului. Acestea pot fi construite prin înfigerea unor țăruși în pământ, pe partea din care bate vântul dominant (de obicei nord-vest), și înfășurarea pe aceștia a unui material special, cum ar fi pânza de sac (iută) sau plasele anti-vânt. Este important ca materialul să nu atingă direct acele arborelui, deoarece contactul poate duce la abraziune și la acumularea de umezeală, care poate îngheța. Structura trebuie să fie solidă pentru a rezista la rafalele de vânt pe tot parcursul iernii.
O altă metodă de protecție, în special pentru coniferele de talie mai mică sau cu forme globuloase, este înfășurarea completă, dar lejeră, a coroanei cu pânză de sac sau cu o plasă specială. Aceasta nu doar că reduce impactul vântului, dar poate oferi și o oarecare protecție împotriva greutății zăpezii. Trebuie asigurată o bună ventilație pentru a preveni acumularea de condens și apariția mucegaiurilor. Această metodă este utilă și pentru a proteja mugurii terminali de arsurile solare, care pot apărea în zilele însorite de iarnă, când soarele puternic reflectat de zăpadă încălzește țesuturile, urmat de o răcire bruscă după apus.
Utilizarea spray-urilor anti-transpirante este o altă opțiune pentru a reduce pierderile de apă prin ace. Aceste produse, de obicei pe bază de polimeri naturali sau ceruri, se pulverizează pe foliaj toamna târziu, după ce temperaturile au scăzut, dar înainte de primul îngheț puternic. Ele formează o peliculă subțire, transparentă și flexibilă pe suprafața acelor, care blochează parțial stomatele și reduce rata de transpirație. Eficacitatea lor poate varia în funcție de produs și de condițiile meteorologice, iar aplicarea trebuie adesea repetată pe parcursul iernii, în perioadele de dezgheț, pentru a menține protecția.
Pentru arborii situați la limita rezistenței la frig a speciei sau pentru soiurile mai sensibile, protecția sistemului radicular este la fel de importantă ca și protecția părții aeriene. Aplicarea unui strat gros de mulci, de 15-20 cm, după ce solul a început să înghețe ușor la suprafață, ajută la menținerea unei temperaturi mai constante în sol și previne înghețarea profundă a acestuia. Acest lucru protejează rădăcinile mai fine și le permite să rămână active mai mult timp. Aplicarea mulciului prea devreme, pe solul cald, poate întârzia intrarea în repaus a rădăcinilor și poate atrage rozătoarele.
Managementul zăpezii și al gheții
Zăpada poate fi atât un prieten, cât și un dușman pentru duglasul american pe timpul iernii. Un strat consistent de zăpadă la sol acționează ca un excelent izolator natural, protejând rădăcinile de gerul pătrunzător. Cu toate acestea, zăpada grea și umedă care se acumulează pe ramuri poate deveni o problemă serioasă. După ninsori abundente, este recomandat să se scuture cu grijă zăpada de pe ramuri, folosind o mătură sau o prăjină lungă. Operațiunea trebuie făcută cu mișcări delicate, de jos în sus, pentru a ridica ramura și a lăsa zăpada să alunece, nu prin lovirea acesteia de sus în jos, ceea ce ar putea duce la ruperea ramurii deja tensionate.
Prevenirea acumulării excesive de zăpadă începe cu o tăiere corectă a arborelui în anii de formare. Eliminarea ramurilor slabe, a celor cu unghiuri de inserție foarte ascuțite și a liderilor concurenți contribuie la crearea unei structuri robuste, capabile să suporte mai bine greutatea zăpezii. Pentru arborii tineri, cu mai multe tulpini sau cu o formă mai largă, legarea lejeră a ramurilor, aducându-le mai aproape de trunchiul principal cu ajutorul unei sfori moi, poate preveni despicarea acestora sub greutatea zăpezii. Această legătură trebuie îndepărtată primăvara devreme pentru a nu strangula creșterea.
Gheața este mult mai periculoasă decât zăpada, deoarece aderă ferm la ramuri și este mult mai grea. Nu trebuie niciodată să se încerce spargerea sau îndepărtarea gheții de pe ramuri, deoarece acest lucru va duce aproape sigur la ruperea lor. Ramurile acoperite cu gheață sunt extrem de casante. Cel mai bun lucru de făcut este să se aștepte ca gheața să se topească în mod natural. Dacă o ramură importantă este în pericol iminent de a se rupe, se poate încerca susținerea ei temporară cu un suport, dar acest lucru trebuie făcut cu mare precauție.
După trecerea iernii, la începutul primăverii, este important să se inspecteze arborele pentru a evalua eventualele daune. Ramurile rupte sau fisurate trebuie îndepărtate printr-o tăiere curată, până la cea mai apropiată ramificație sănătoasă sau până la trunchi. Acest lucru nu doar că îmbunătățește aspectul arborelui, dar previne și intrarea agenților patogeni prin rănile deschise. O inspecție atentă poate dezvălui probleme care nu au fost vizibile sub stratul de zăpadă și permite luarea măsurilor corective necesare pentru un nou start în sezonul de vegetație.
Protecția împotriva animalelor
Protejarea puieților tineri de duglas împotriva rozătoarelor este o măsură de iernare absolut necesară în zonele unde iepurii sau șoarecii de câmp sunt prezenți. Cea mai sigură și eficientă metodă este instalarea de protecții fizice în jurul trunchiului. Se pot folosi tuburi speciale din plastic, care se despică pe lungime pentru a fi montate, sau se poate confecționa un cilindru dintr-o plasă de sârmă cu ochiuri mici. Protecția trebuie să fie suficient de înaltă pentru a depăși nivelul maxim anticipat al zăpezii, deoarece iepurii pot ajunge la trunchi stând pe stratul de zăpadă. De asemenea, trebuie să fie îngropată câțiva centimetri în pământ pentru a împiedica șoarecii să sape pe dedesubt.
Este crucial ca între protecție și trunchiul arborelui să existe un spațiu de câțiva centimetri pentru a permite circulația aerului și pentru a nu afecta creșterea viitoare. Aceste protecții se instalează toamna târziu și se pot lăsa pe loc timp de câțiva ani, până când scoarța trunchiului devine suficient de groasă și de aspră pentru a nu mai fi atractivă pentru rozătoare. Verificarea periodică a acestora pentru a se asigura că nu strângulează trunchiul este recomandată. Evitarea mulcirii direct lângă trunchi ajută, de asemenea, la descurajarea rozătoarelor.
Pentru a proteja arborii de daunele provocate de cerbi și căprioare, soluțiile pot fi mai complexe. Pentru arbori individuali de valoare, se poate construi o cușcă de protecție mai înaltă și mai robustă, folosind țăruși metalici și plasă de sârmă rezistentă. Aceasta trebuie să fie suficient de înaltă (cel puțin 1.8 – 2 metri) pentru a împiedica cerbii să ajungă la lăstari peste ea. Pentru plantații mai mari sau pentru protejarea întregii grădini, instalarea unui gard înalt este adesea singura soluție cu adevărat eficientă pe termen lung.
Există, de asemenea, o varietate de repelenți comerciali, disponibili sub formă de spray-uri, care pot fi aplicați pe arbori pentru a descuraja cervidele prin miros sau gust neplăcut. Eficacitatea acestora este variabilă și adesea de scurtă durată, necesitând reaplicări frecvente, în special după ploi sau ninsori. Metode tradiționale, cum ar fi agățarea de bucăți de săpun cu miros puternic sau de șuvițe de păr uman în ramuri, pot avea un efect limitat și temporar. O combinație de metode, incluzând bariere fizice și repelenți, oferă de obicei cele mai bune rezultate.
