Asigurarea unei nutriții echilibrate este un pilon fundamental în tehnologia de cultură a gutuiului, având un impact direct asupra creșterii vegetative, producției de fructe, calității acestora și rezistenței pomului la boli și dăunători. Gutuiul, ca orice altă plantă, extrage din sol o serie de elemente minerale esențiale pentru desfășurarea proceselor sale fiziologice. O fertilizare corectă, bazată pe cunoașterea necesarului specific al speciei și pe analiza stării de aprovizionare a solului, este cheia pentru obținerea unor recolte constante și de înaltă calitate, menținând în același timp fertilitatea solului pe termen lung. O abordare rațională a fertilizării evită atât carențele, cât și excesele de nutrienți, ambele fiind dăunătoare pentru pom.
Necesarul de nutrienți al gutuiului variază în funcție de mai mulți factori, precum vârsta pomului, nivelul de producție, tipul de sol și condițiile climatice. Elementele esențiale sunt clasificate în macroelemente, necesare în cantități mari (Azot – N, Fosfor – P, Potasiu – K, Calciu – Ca, Magneziu – Mg, Sulf – S), și microelemente, necesare în cantități mici, dar la fel de importante (Fier – Fe, Mangan – Mn, Bor – B, Zinc – Zn, Cupru – Cu, Molibden – Mo). Fiecare dintre aceste elemente are roluri specifice în metabolismul plantei, iar absența sau insuficiența unuia poate bloca acțiunea celorlalte, conform legii minimului.
Azotul (N) este crucial pentru creșterea vegetativă, fiind o componentă de bază a proteinelor, acizilor nucleici și a clorofilei. Un aport adecvat de azot primăvara stimulează dezvoltarea lăstarilor și a frunzelor, asigurând o suprafață de asimilație bogată. Fosforul (P) joacă un rol vital în procesele energetice ale plantei, în dezvoltarea sistemului radicular, în înflorire și în legarea fructelor. Potasiul (K) este esențial pentru transportul zaharurilor în plantă, pentru calitatea fructelor (acumularea de zahăr, culoare, aromă), pentru gestionarea apei și pentru creșterea rezistenței la ger, secetă și boli.
Pentru a stabili un plan de fertilizare corect, este recomandată efectuarea unei analize agrochimice a solului la fiecare 4-5 ani. Această analiză oferă informații precise despre conținutul de nutrienți disponibili în sol, pH-ul acestuia și conținutul de materie organică. Pe baza acestor rezultate, se pot calcula dozele de îngrășăminte necesare pentru a corecta eventualele deficiențe și pentru a acoperi consumul specific al culturii. O altă metodă modernă de diagnosticare a stării de nutriție este diagnoza foliară, care presupune analiza chimică a frunzelor într-o anumită perioadă de vegetație și care reflectă cu fidelitate elementele absorbite efectiv de către plantă.
Tipuri de îngrășăminte utilizate în cultura gutuiului
Îngrășămintele utilizate în pomicultură pot fi clasificate în două mari categorii: organice și minerale (chimice). Îngrășămintele organice, precum gunoiul de grajd, compostul, mranița sau îngrășămintele verzi, sunt deosebit de valoroase. Acestea nu numai că furnizează o gamă largă de macro și microelemente, dar, mai ales, îmbunătățesc structura solului, cresc capacitatea de reținere a apei, stimulează activitatea microorganismelor benefice și contribuie la menținerea fertilității solului pe termen lung. Gunoiul de grajd bine descompus este considerat unul dintre cele mai complete îngrășăminte organice.
Îngrășămintele minerale sau chimice sunt produse industriale care conțin elemente nutritive într-o formă concentrată și rapid asimilabilă de către plante. Acestea pot fi simple, conținând un singur element principal (ex: azotat de amoniu – N, superfosfat – P, sare potasică – K), sau complexe, conținând două sau trei macroelemente principale (NP, PK, NPK), adesea îmbogățite și cu microelemente. Utilizarea îngrășămintelor chimice permite corectarea rapidă a carențelor și furnizarea precisă a nutrienților în fazele de consum maxim ale plantei.
Alegerea între îngrășămintele organice și cele minerale nu trebuie să fie exclusivă; dimpotrivă, cea mai bună abordare este una integrată. Fertilizarea de bază, realizată toamna, ar trebui să se bazeze pe îngrășăminte organice și pe cele greu solubile, cu conținut de fosfor și potasiu. Acestea se încorporează în sol și vor elibera treptat nutrienții. Fertilizările faziale, aplicate în timpul perioadei de vegetație, în special cele cu azot, se realizează de obicei cu îngrășăminte minerale, care au un efect mai rapid și pot fi sincronizate cu nevoile imediate ale pomului.
În ultimii ani, au câștigat popularitate și îngrășămintele foliare. Acestea sunt soluții nutritive care se aplică direct pe frunze, prin pulverizare. Fertilizarea foliară nu poate înlocui fertilizarea la sol, dar este o metodă excelentă pentru a corecta rapid carențele de microelemente (fier, bor, zinc) sau pentru a suplimenta nutriția în perioade de stres (secetă, temperaturi extreme), când absorbția radiculară este îngreunată. Aplicarea foliară este eficientă, cu un răspuns rapid din partea plantei.
Programul de fertilizare anual
Un program de fertilizare eficient este eșalonat pe parcursul întregului an, sincronizat cu ciclul biologic al gutuiului. Fertilizarea de bază se aplică toamna, o dată la 2-3 ani, și constă în administrarea de îngrășăminte organice (20-30 tone/ha de gunoi de grajd) și îngrășăminte chimice cu fosfor și potasiu. Acestea se încorporează în sol prin arătură sau săpare pe intervalul dintre rânduri sau în zona de proiecție a coroanei. Această fertilizare reface rezerva de nutrienți a solului și asigură elementele necesare pentru pornirea în vegetație din primăvara următoare.
Primăvara, înainte de pornirea în vegetație sau în faza de umflare a mugurilor, se aplică prima fracție de azot. Azotul este esențial în această perioadă pentru a susține creșterea lăstarilor și dezvoltarea aparatului foliar. Se pot folosi îngrășăminte pe bază de azotat de amoniu sau îngrășăminte complexe cu un conținut predominant de azot. Această aplicare se face la suprafața solului, urmată, dacă este posibil, de o irigare sau de o ploaie pentru a facilita pătrunderea îngrășământului în zona rădăcinilor.
O a doua fertilizare fazială se poate aplica la sfârșitul primăverii sau la începutul verii, după căderea fiziologică a fructelor (în luna iunie). În această perioadă, pomul are un consum ridicat de nutrienți atât pentru creșterea lăstarilor, cât și pentru dezvoltarea fructelor. Se poate aplica a doua fracție de azot, alături de îngrășăminte complexe NPK. Această fertilizare susține creșterea în dimensiune a fructelor și diferențierea mugurilor de rod pentru anul următor.
O aplicare târzie de azot, după recoltarea fructelor, dar înainte de căderea frunzelor, poate fi benefică. În această perioadă, azotul absorbit nu mai stimulează creșterea vegetativă, ci este stocat în rădăcini și în lemn sub formă de rezerve, care vor fi mobilizate la începutul primăverii următoare pentru a susține dezmugurirea și înflorirea. Această practică asigură un start mai bun în noul sezon, mai ales după anii cu producții mari, care au epuizat rezervele pomului.
Identificarea și corectarea carențelor nutritive
Observarea atentă a pomilor poate oferi indicii prețioase despre starea lor de nutriție. Carențele de nutrienți se manifestă adesea prin simptome vizuale specifice la nivelul frunzelor, lăstarilor sau fructelor. De exemplu, o carență de azot duce la o creștere slabă, frunze mici, de culoare verde-gălbui, care cad prematur. Frunzele bătrâne sunt primele afectate, deoarece azotul este un element mobil în plantă și este translocat de la frunzele mai vechi către cele tinere.
Carența de fosfor este mai greu de identificat, manifestându-se printr-o culoare verde-închis, uneori cu nuanțe violacee, a frunzelor, și o coacere întârziată a fructelor. Deficiența de potasiu este mai vizibilă, cauzând îngălbenirea și apoi necrozarea marginilor și a vârfului frunzelor mai bătrâne, care capătă un aspect de „ars”. Fructele pot rămâne mici și cu un conținut redus de zahăr.
Carențele de microelemente au, de asemenea, simptome caracteristice. Cea mai comună este carența de fier (cloroza ferică), care apare frecvent pe solurile calcaroase (cu pH ridicat). Aceasta se manifestă printr-o îngălbenire puternică a frunzelor tinere, în timp ce nervurile rămân verzi. Carența de bor poate duce la uscarea vârfului lăstarilor, la deformarea fructelor și la apariția unor pete de plută în pulpa acestora.
Corectarea carențelor se face prin aplicarea țintită a îngrășămintelor care conțin elementul deficitar. Pentru carențele de macroelemente, se intervine de obicei prin fertilizări la sol. Pentru carențele de microelemente, cea mai rapidă și eficientă metodă de corecție este fertilizarea foliară. Se utilizează îngrășăminte special formulate, care conțin microelemente sub formă de chelați, o formă chimică ce le face ușor de absorbit de către frunze și previne blocarea lor în sol.
Fertilizarea în contextul agriculturii ecologice
În sistemul de agricultură ecologică, fertilizarea se bazează exclusiv pe utilizarea de îngrășăminte organice și minerale naturale, fiind interzisă folosirea îngrășămintelor chimice de sinteză. Principiul de bază este „hrănirea solului, nu a plantei”. Un sol sănătos, bogat în materie organică și cu o activitate biologică intensă, este capabil să pună la dispoziția plantelor toți nutrienții necesari. Prin urmare, accentul se pune pe îmbunătățirea și menținerea fertilității solului.
Principalele surse de nutrienți în agricultura ecologică sunt gunoiul de grajd compostat, compostul obținut din resturi vegetale, mranița, îngrășămintele verzi și alte amendamente organice. Îngrășămintele verzi presupun cultivarea unor plante (de obicei leguminoase precum trifoiul, mazărea, lupinul) pe intervalul dintre rânduri, care ulterior sunt cosite și încorporate în sol. Acestea aduc un aport important de materie organică și, în cazul leguminoaselor, îmbogățesc solul cu azot fixat din atmosferă.
Pentru a completa necesarul de nutrienți, se pot folosi și îngrășăminte minerale de origine naturală, permise în agricultura ecologică. Acestea includ roci fosfatice măcinate (pentru fosfor), sulfat de potasiu obținut din surse naturale (pentru potasiu), calcar sau dolomită (pentru calciu și magneziu și pentru corectarea pH-ului). De asemenea, sunt permise diverse produse pe bază de alge marine, făină de oase sau alte subproduse organice.
Managementul nutriției în sistem ecologic este mai complex și necesită o planificare pe termen lung. Fertilitatea se construiește treptat, prin practici agricole sustenabile care vizează creșterea conținutului de humus din sol. Rotația culturilor, utilizarea culturilor de acoperire și lucrările minime ale solului (minimum tillage) sunt tehnici care contribuie la acest obiectiv. Rezultatul este un agroecosistem mai echilibrat și mai rezilient, mai puțin dependent de inputuri externe.
