Cultura usturoiului, deși considerată relativ rezistentă, poate fi afectată de o serie de boli și dăunători care pot provoca pagube economice semnificative, de la reducerea producției până la compromiterea totală a recoltei. Cunoașterea principalilor agenți patogeni și dăunători, recunoașterea simptomelor specifice și aplicarea la timp a unor măsuri de prevenire și combatere integrate sunt esențiale pentru menținerea unei stări fitosanitare bune a culturii. O abordare proactivă, care pune accentul pe măsurile preventive agrotehnice, cum ar fi rotația culturilor, utilizarea de material săditor sănătos și asigurarea unui drenaj bun, este mult mai eficientă și mai sustenabilă decât bazarea exclusivă pe tratamente chimice curative. Gestionarea integrată a dăunătorilor și bolilor reprezintă cheia pentru o producție de usturoi sănătoasă și profitabilă.
Presiunea de infecție cu boli și atacul dăunătorilor sunt puternic influențate de condițiile de mediu și de practicile agrotehnice. Anii cu precipitații abundente și temperaturi moderate creează condiții favorabile pentru dezvoltarea bolilor fungice foliare și de sol, în timp ce anii secetoși și călduroși pot favoriza înmulțirea unor dăunători precum acarienii sau tripșii. Monocultura, respectiv cultivarea repetată a usturoiului sau a altor plante din aceeași familie (ceapă, praz) pe aceeași solă, duce la acumularea în sol a agenților patogeni specifici, cum ar fi agentul cauzal al putregaiului alb, crescând exponențial riscul de infecție în anii următori.
Utilizarea unui material săditor de calitate, certificat din punct de vedere fitosanitar, este prima și cea mai importantă linie de apărare împotriva multor probleme. Multe boli, în special cele de natură virotică și fuzarioza, se transmit prin cățeii infectați. Plantarea unui material aparent sănătos, dar care este purtător de agenți patogeni, introduce boala în câmp de la bun început, făcând combaterea ulterioară foarte dificilă sau chiar imposibilă. Achiziționarea materialului de plantat din surse sigure este o investiție esențială în sănătatea viitoarei culturi.
Monitorizarea constantă a culturii este un element cheie în managementul fitosanitar. Inspecțiile periodice, efectuate cel puțin o dată pe săptămână, permit depistarea timpurie a primelor simptome de boală sau a primelor semne ale unui atac de dăunători. O intervenție rapidă, în faza incipientă a unei probleme, este mult mai eficientă și necesită, de obicei, cantități mai mici de produse de protecție a plantelor. Identificarea corectă a problemei este crucială pentru a alege metoda de combatere adecvată, evitând astfel aplicarea de tratamente inutile sau ineficiente.
Principalele boli fungice
Putregaiul alb, cauzat de ciuperca Sclerotium cepivorum, este una dintre cele mai devastatoare boli ale usturoiului la nivel mondial. Boala se manifestă prin îngălbenirea și ofilirea treptată a frunzelor, începând cu cele exterioare. La baza plantei, la nivelul bulbului și al rădăcinilor, se dezvoltă un mucegai alb, pufos, în care se formează niște corpusculi negri, mici și rotunzi, numiți scleroți. Acești scleroți sunt structuri de rezistență care pot supraviețui în sol timp de mulți ani (până la 15-20 de ani), făcând combaterea extrem de dificilă. Odată ce un teren este infestat, devine practic inutilizabil pentru cultivarea usturoiului sau a cepei pentru o perioadă foarte lungă.
Rugina usturoiului, produsă de ciuperci din genul Puccinia, este o altă boală foliară frecventă, în special în condiții de umiditate ridicată. Simptomele inițiale constau în apariția pe frunze a unor pete mici, gălbui, care ulterior se transformă în pustule proeminente, de culoare portocalie sau brun-roșcată, pline cu sporii ciupercii. Un atac puternic poate acoperi întreaga suprafață a frunzelor, reducând capacitatea de fotosinteză a plantei și ducând la uscarea prematură a acestora. Acest lucru afectează direct dezvoltarea bulbului, rezultând în producții mai mici.
Fuzarioza sau putregaiul uscat al bulbilor, cauzat de specii de Fusarium, este o boală importantă atât în câmp, cât și în depozit. Infecția are loc de obicei prin rădăcini sau prin leziuni la nivelul discului bazal al bulbului. Plantele atacate în câmp prezintă o creștere slabă, îngălbenirea și ofilirea frunzelor. La recoltare, bulbii infectați pot părea normali la exterior, dar în secțiune prezintă țesuturi putrezite, de culoare rozalie sau maronie. În depozit, boala progresează, ducând la uscarea și mumifierea completă a cățeilor.
Mana (Peronospora destructor) este o altă boală foliară care poate provoca pagube în anii ploioși. Pe frunze apar pete alungite, de culoare verde-gălbuie sau palidă, care pe timp umed se acoperă cu un puf cenușiu-violaceu, reprezentând fructificațiile ciupercii. Țesuturile afectate se necrozează și frunzele se usucă prematur. Prevenirea acestor boli fungice se bazează pe măsuri agrotehnice (rotație largă, drenaj bun, densitate optimă) și, la nevoie, pe aplicarea de tratamente cu fungicide specifice, omologate, în special în perioadele cu risc ridicat de infecție.
Dăunători comuni ai culturii
Musca cepei (Delia antiqua) este unul dintre cei mai periculoși dăunători ai usturoiului. Adulții depun ouăle la baza plantelor, în apropierea solului. Larvele care eclozează pătrund în bulb și se hrănesc cu țesuturile acestuia, săpând galerii. Plantele tinere atacate se ofilesc, se îngălbenesc și mor. Bulbii mai dezvoltați putrezesc din cauza rănilor provocate și a infecțiilor secundare cu bacterii și ciuperci. Combaterea este dificilă și se bazează pe monitorizarea zborului adulților cu ajutorul capcanelor lipicioase și pe aplicarea de tratamente insecticide la sol sau la avertizare.
Tripșii (Thrips tabaci) sunt insecte mici, greu vizibile cu ochiul liber, care se hrănesc prin înțeparea și sugerea sucului celular din frunze. Atacul se manifestă prin apariția pe frunze a unor pete mici, argintii sau albicioase, care ulterior se unesc. În cazul unui atac puternic, frunzele se pot deforma și usca prematur, afectând dezvoltarea bulbilor. Tripșii sunt favorizați de vremea caldă și uscată și pot fi, de asemenea, vectori pentru transmiterea unor viroze periculoase. Combaterea se face prin aplicarea de insecticide specifice la depistarea primilor dăunători.
Nematodul bulbilor și tulpinilor (Ditylenchus dipsaci) este un dăunător microscopic, vermiform, care atacă părțile subterane ale plantei. Pătrunde în țesuturile bulbului și se hrănește cu conținutul celulelor, ducând la umflarea, crăparea și putrezirea acestora. Plantele atacate sunt pipernicite, cu frunze deformate și îngălbenite. Acest nematod este foarte persistent în sol și se transmite foarte ușor prin materialul săditor infestat. Controlul este foarte dificil, principala metodă de prevenire fiind utilizarea exclusivă a materialului săditor certificat ca fiind liber de nematozi.
Acarianul usturoiului (Aceria tulipae) este un alt dăunător microscopic care poate provoca pagube atât în câmp, cât și în depozit. În câmp, atacă frunzele tinere, cauzând deformarea și răsucirea acestora. În depozit, acarienii se hrănesc cu căței, provocând apariția unor pete gălbui sau maronii și ducând la deshidratarea și în final la distrugerea acestora. Controlul se bazează pe tratarea termică a bulbilor înainte de depozitare și pe menținerea unei umidități scăzute în spațiile de păstrare.
Managementul integrat al bolilor și dăunătorilor
Managementul integrat (IPM – Integrated Pest Management) este o abordare holistică și sustenabilă a protecției plantelor, care combină diferite metode de control pentru a menține populațiile de dăunători și incidența bolilor sub pragul economic de dăunare. Această strategie nu se bazează pe eradicarea completă a problemei, ci pe gestionarea acesteia într-un mod eficient, economic și ecologic. Primul pas în IPM este prevenirea, care se realizează prin aplicarea corectă a tuturor măsurilor agrotehnice.
Rotația culturilor pe o perioadă de cel puțin 4-5 ani este cea mai importantă măsură de prevenire a bolilor de sol, cum ar fi putregaiul alb sau fuzarioza. Această practică întrerupe ciclul de viață al agenților patogeni specializați, reducând inoculul din sol. De asemenea, alegerea unui teren bine drenat, cu o bună expunere la soare și o bună circulație a aerului, creează un microclimat mai puțin favorabil dezvoltării bolilor. Distrugerea resturilor vegetale după recoltare și eliminarea buruienilor, care pot fi plante-gazdă pentru unii dăunători și boli, sunt, de asemenea, măsuri esențiale.
Monitorizarea atentă a culturii, așa cum s-a menționat, este piatra de temelie a IPM. Utilizarea capcanelor feromonale sau a celor colorate pentru a urmări evoluția populațiilor de insecte dăunătoare permite stabilirea momentului optim pentru aplicarea tratamentelor, doar atunci când este absolut necesar. Această abordare, numită combatere la avertizare, reduce numărul de tratamente chimice, economisind bani și protejând mediul și entomofauna utilă (prădătorii naturali ai dăunătorilor, precum buburuzele sau leii de afide).
Utilizarea metodelor de combatere biologică, cum ar fi eliberarea de prădători naturali sau utilizarea de biopesticide pe bază de bacterii, ciuperci sau extracte de plante, este o componentă importantă a IPM. Aceste metode sunt selective și au un impact redus asupra mediului. Tratamentele chimice cu pesticide de sinteză sunt considerate ultima soluție și se aplică doar atunci când celelalte metode nu reușesc să mențină problema sub control. La aplicarea tratamentelor chimice, este obligatorie utilizarea produselor omologate pentru cultura usturoiului, respectarea dozelor, a timpului de pauză și a normelor de protecție a muncii și a mediului.
Bolile de depozit și prevenirea lor
Pierderile cauzate de boli nu se opresc la recoltare; o parte semnificativă a producției se poate pierde în timpul depozitării. Principalele boli de depozit sunt cauzate de ciuperci din genurile Aspergillus (mucegaiul negru), Penicillium (mucegaiul albastru-verzui) și Botrytis (putregaiul cenușiu). Acești agenți patogeni pătrund de obicei prin leziuni mecanice produse în timpul recoltării și manipulării sau se dezvoltă pe bulbi care nu au fost uscați corespunzător. Condițiile de depozitare, în special temperatura și umiditatea ridicată, favorizează dezvoltarea rapidă a acestor mucegaiuri.
Prevenirea bolilor de depozit începe încă din câmp. O recoltare atentă, care evită rănirea bulbilor, este esențială. De asemenea, este crucial ca recoltarea să se facă la maturitatea optimă și pe vreme uscată. După recoltare, usturoiul trebuie să treacă printr-un proces de uscare (condiționare), care are rolul de a elimina excesul de umiditate din tulpină și din învelișurile exterioare ale bulbului. Acest proces se poate face natural, lăsând plantele în locuri aerisite și umbrite, sau forțat, în instalații specializate cu ventilație. Un bulb bine uscat este mult mai rezistent la atacul agenților patogeni.
Condițiile din spațiul de depozitare sunt critice pentru o păstrare de lungă durată. Temperatura ideală de păstrare pentru consum este în jur de 0°C, iar umiditatea relativă a aerului trebuie să fie scăzută, între 60-70%. O bună ventilație a spațiului este, de asemenea, necesară pentru a preveni acumularea de umiditate și pentru a elimina dioxidul de carbon rezultat din respirația bulbilor. Înainte de depozitare, este important să se sorteze bulbii și să se elimine toți cei care prezintă leziuni, semne de boală sau sunt moi la atingere, deoarece aceștia pot deveni focare de infecție pentru restul producției.
Inspecțiile periodice ale usturoiului depozitat sunt necesare pentru a identifica și a înlătura din timp orice bulb care începe să se strice. Un singur bulb mucegăit poate contamina rapid bulbii din jur, ducând la pierderi în lanț. Prin respectarea acestor reguli stricte de recoltare, condiționare și depozitare, se pot minimiza pierderile post-recoltare și se poate asigura o calitate superioară a usturoiului pe o perioadă cât mai lungă de timp.
