Anghinarea, această plantă mediteraneană asemănătoare cu un ciulin, este o adevărată curiozitate în grădinile de legume, meritând atenție nu doar pentru mugurii săi delicioși, ci și pentru aspectul său impresionant, sculptural. Mulți ar putea considera cultivarea sa complicată, însă, respectând câteva reguli de bază, oricine poate avea succes cu această legumă specială, care poate fi în același timp podoaba grădinii și vedeta bucătăriei. Cheia succesului în îngrijire constă în înțelegerea habitatului natural și a nevoilor plantei, deoarece, dacă îi putem asigura acestea, ne va răsplăti cu recoltă generoasă de muguri florali mari și cărnoși. Ea va răsplăti grija cu o recoltă abundentă și o plantă ce oferă o experiență estetică de neegalat, care va atrage garantat toate privirile în grădină.
Primul și unul dintre cei mai importanți pași în cultivarea anghinarei este alegerea soiului potrivit, care depinde în mare măsură de condițiile climatice locale și de obiectivele grădinarului. Cele mai cunoscute sunt soiurile cu muguri mari, rotunzi, precum clasicul ‘Green Globe’, care produce recolte fiabile și abundente în condiții adecvate. Există, de asemenea, varietăți de culoare violet, adesea cu o formă ușor alungită, precum ‘Violetto di Chioggia’, care sunt speciale nu doar prin gust, ci și prin aspect. Pentru cei care trăiesc în climate mai reci, soiul ‘Imperial Star’ poate fi o alegere ideală, deoarece a fost special ameliorat pentru a produce recoltă încă din primul an, putând fi cultivat chiar și ca plantă anuală.
Alegerea metodei de înmulțire este, de asemenea, decisivă pentru succesul ulterior; avem la dispoziție două căi principale: semănatul și înmulțirea prin lăstari de la bază (drajoni). Creșterea din semințe este o provocare interesantă, însă trebuie să luăm în considerare că poate exista o oarecare variabilitate între răsaduri și nu toate vor produce o recoltă de aceeași calitate sau dimensiune. În schimb, separarea lăstarilor de la o plantă-mamă deja consacrată, cu producție bună, garantează că noul individ va avea exact aceleași caracteristici. Această din urmă metodă este calea mai sigură către o recoltă abundentă și previzibilă, în special în cazul cultivării multianuale.
Este important de conștientizat că anghinarea este o plantă perenă, care, cu o îngrijire adecvată, poate locui în grădina noastră timp de 3-5 ani, bucurându-ne în fiecare an cu recolta sa. Din acest motiv, are nevoie de un spațiu considerabil, deoarece o plantă matură poate crește până la un metru și jumătate în lățime și înălțime. Prin urmare, înainte de plantare, trebuie să-i planificăm cu atenție locul, asigurându-i suficient spațiu pentru creștere, astfel încât frunzele să se poată întinde liber și să nu umbrească plantele învecinate. O planificare atentă este piatra de temelie a unei cultivări de succes pe termen lung.
Locația potrivită și pregătirea solului
Anghinarea este o plantă iubitoare de soare, care are nevoie esențială de lumină solară abundentă pentru o dezvoltare corespunzătoare și formarea mugurilor. Locul ideal pentru ea este cel mai însorit și mai cald punct din grădină, unde primește cel puțin șase-opt ore de soare direct pe zi. Într-un loc umbrit sau semiumbrit, planta se va alungi, sistemul său de tulpini va fi mai slab, iar dimensiunea și calitatea mugurilor florali vor fi semnificativ sub așteptări. Pe lângă lumina soarelui, protecția împotriva vântului puternic este, de asemenea, un aspect important, deoarece frunzele mari și late pot fi ușor deteriorate de vânturile violente, ceea ce provoacă stres plantei.
Structura solului este crucială pentru sănătatea anghinarei; are nevoie de un sol adânc lucrat, bogat în nutrienți și, mai presus de toate, cu o bună capacitate de drenaj. În solurile prea compacte, argiloase, rădăcinile pot deveni ușor anoxice, iar apa stătătoare poate provoca putrezirea rădăcinilor, ducând la moartea plantei. Cealaltă extremă, solul prea afânat, nisipos, nu este nici el ideal, deoarece nu poate reține în mod adecvat apa și nutrienții. Alegerea optimă este un sol lutos-nisipos sau lutos, care asigură echilibrul corect între retenția de apă și drenaj.
În ceea ce privește pH-ul solului, anghinarea preferă un mediu neutru sau ușor alcalin, valoarea ideală a pH-ului fiind între 6,5 și 7,5. Înainte de plantare, ar fi indicat să se efectueze un test simplu de sol și, dacă este necesar, să se corecteze pH-ul. Pregătirea solului ar trebui să înceapă încă din toamna premergătoare plantării. Aceasta include săparea sau aratul adânc al zonei, la cel puțin 30-40 de centimetri, și încorporarea unei cantități mari de materie organică, cum ar fi gunoi de grajd bine descompus sau compost. Acest pas asigură plantei o bază bogată de nutrienți și îmbunătățește structura solului.
Asigurarea unui bun drenaj este poate cel mai critic punct al pregătirii solului, deoarece planta de origine mediteraneană nu tolerează „picioarele ude”. Dacă solul din grădină are tendința de a reține apa sau zona este mai ploioasă, este absolut recomandat să se creeze straturi înălțate pentru anghinare. Stratul înălțat ridică zona rădăcinilor cu câteva zeci de centimetri deasupra nivelului solului, garantând astfel că excesul de apă se poate scurge rapid, prevenind bolile care amenință sistemul radicular și asigurând dezvoltarea sănătoasă pe termen lung a plantei.
Plantarea: semănatul și divizarea tufei
Înmulțirea din semințe, în special în zonele cu climă mai rece, începe adesea cu producerea de răsaduri în interior, pentru a oferi plantei suficient timp să ajungă la stadiul de rodire. Semințele trebuie semănate cu aproximativ 8-10 săptămâni înainte de ultimul îngheț de primăvară preconizat. Pentru aceasta, folosiți ghivece mai adânci sau tăvi pentru răsaduri și un pământ de bună calitate. Au nevoie de căldură pentru a germina, iar pentru a stimula înflorirea, putem expune plantele tinere la un proces de „vernalizare”, adică un tratament la rece, înainte de a le planta în aer liber. Această perioadă rece simulează iarna și încurajează planta să producă muguri florali încă din primul an.
Când răsadurile sunt suficient de puternice, au dezvoltat câteva frunze adevărate și pericolul de îngheț de primăvară a trecut definitiv, poate începe procesul de plantare în grădină. Înainte de aceasta, însă, este esențială „călirea” plantelor, adică obișnuirea treptată cu condițiile exterioare. Timp de câteva zile, scoateți-le afară pentru perioade din ce în ce mai lungi, mai întâi într-un loc umbrit, apoi într-unul mai însorit. La plantare, respectați distanța corespunzătoare între plante, care ar trebui să fie de cel puțin 1-1,5 metri în toate direcțiile, pentru ca plantele mature să aibă suficient spațiu pentru creșterea lor luxuriantă.
Înmulțirea prin divizarea tufei este cea mai eficientă metodă în cazul plantelor mature, deja testate, garantând obținerea de urmași cu aceleași caracteristici ca și planta-mamă. Această operațiune ar trebui efectuată la începutul primăverii, la sfârșitul perioadei de repaus a plantei. Cu o cazma sau un cuțit ascuțit, separați cu grijă lăstarii de la baza tufei care au deja rădăcini. Acești lăstari pot fi apoi plantați imediat în locul lor final, pregătit, având grijă să fie plasați la aceeași adâncime în pământ la care au crescut pe planta-mamă.
Perioada inițială de după plantare este critică pentru prinderea plantei. Răsadurile sau lăstarii proaspăt plantați trebuie udați abundent, astfel încât solul din jurul rădăcinilor să se umezească bine și să ajute la formarea rădăcinilor. Un strat de mulci (de exemplu, paie sau compost) aplicat la suprafața solului ajută la reținerea umidității, previne creșterea buruienilor și menține solul răcoros în zilele caniculare. Îngrijirea atentă ulterioară pune bazele dezvoltării viguroase și a recoltei abundente viitoare a plantei.
Udarea și fertilizarea
Nevoia de apă a anghinarei este semnificativă, în special în perioada de creștere vegetativă intensă și de formare a mugurilor, care cade de obicei în lunile târzii de primăvară și timpurii de vară. Solul trebuie menținut constant ușor umed, dar trebuie evitată udarea excesivă și apa stătătoare, care poate duce la putrezirea rădăcinilor. Cea mai bună soluție este udarea mai rară, dar profundă, care încurajează planta să-și dezvolte rădăcinile mai adânc. Această practică face anghinarea mai rezistentă la perioadele scurte de secetă și oferă o bază mai stabilă pentru frunzișul luxuriant.
Alegerea tehnicii de udare joacă, de asemenea, un rol important în menținerea sănătății plantei. Sistemul de irigare prin picurare sau furtunul de udat prin înmuiere sunt cele mai ideale, deoarece aceste metode livrează apa direct în zona rădăcinilor, menținând frunzișul uscat. Udarea frunzelor, în special în cazul frunzișului dens, favorizează dezvoltarea bolilor fungice, cum ar fi făinarea. Umiditatea solului poate fi verificată simplu, introducând degetul câțiva centimetri în pământ; dacă se simte uscat, este timpul pentru udat.
Deoarece anghinarea este o plantă „mare consumatoare”, adică are nevoie de mulți nutrienți, fertilizarea regulată este esențială pentru o recoltă bogată. Primăvara, la începutul creșterii, este indicat să se încorporeze un îngrășământ organic echilibrat, de uz general, în solul din jurul plantelor. În perioada de formare a mugurilor, poate fi necesară o fertilizare suplimentară; în acest caz, aplicarea unui îngrășământ cu un conținut mai mare de potasiu ajută la dezvoltarea mugurilor mari și cărnoși. „Fertilizarea laterală” regulată cu compost este, de asemenea, o modalitate excelentă de a menține fertilitatea solului.
Este important să învățăm să recunoaștem semnele deficiențelor de nutrienți pentru a putea interveni la timp. Frunzele inferioare îngălbenite, de exemplu, indică adesea o deficiență de azot, în timp ce o creștere slabă, pipernicită, poate semnala o problemă generală de nutriție. Cea mai atentă prevenție este însă pregătirea corespunzătoare a solului și menținerea bogăției în materie organică. Compostul și gunoiul de grajd maturat nu numai că furnizează macronutrienți, dar pun la dispoziția plantei și o multitudine de microelemente sub formă de descompunere lentă, ceea ce duce la o dezvoltare mai uniformă și mai sănătoasă decât îngrășămintele sintetice cu acțiune rapidă.
Îngrijirea plantei în timpul sezonului de vegetație
Acoperirea solului, adică mulcirea, este una dintre cele mai utile practici în îngrijirea anghinarei, aducând numeroase beneficii. Un strat gros, de 5-10 centimetri, de mulci organic, cum ar fi paie, iarbă cosită, așchii de lemn sau compost, reduce semnificativ evaporarea, ajutând astfel la menținerea umidității solului în zilele toride de vară. În plus, suprimă eficient creșterea buruienilor, care ar concura cu planta pentru apă, nutrienți și lumină. Pe măsură ce mulciul organic se descompune lent, îmbogățește solul cu nutrienți valoroși, hrănind continuu anghinarea.
Lupta împotriva buruienilor este crucială, în special în cazul plantelor tinere, care nu sunt încă suficient de puternice pentru a concura cu succes cu buruienile. Deși mulcirea ajută foarte mult, stratul trebuie verificat regulat, iar buruienile care apar trebuie îndepărtate imediat. Plivitul manual sau prășitul superficial sunt cele mai eficiente metode, dar trebuie avut grijă să nu se deterioreze rădăcinile relativ superficiale ale anghinarei. Un mediu lipsit de buruieni asigură că toate resursele sunt direcționate către dezvoltarea sănătoasă a plantei și producția de recoltă.
Tăierea și dirijarea creșterii anghinarei pot contribui, de asemenea, la o recoltă de calitate superioară. Planta produce de obicei mai întâi cel mai mare mugure, numit mugure terminal, în vârful lăstarului principal. După recoltarea acestuia, pe lăstarii laterali încep să se dezvolte muguri secundari, mai mici. Pentru ca acești muguri secundari să fie cât mai mari și mai cărnoși, ar putea fi benefic să se rărească lăstarii laterali, lăsând doar cei mai puternici 3-4 lăstari pe tufă. Această intervenție concentrează energia plantei pe dezvoltarea unui număr mai mic de fructe, dar de o calitate mai bună.
La sfârșitul perioadei de recoltare, care cade de obicei la mijlocul sau la sfârșitul verii, planta necesită îngrijire suplimentară pentru a pune bazele recoltei din anul următor. După ce toți mugurii au fost culeși, tulpina florală care a purtat recolta trebuie tăiată până la nivelul solului. Această tăiere încurajează anghinarea să-și direcționeze energia nu către menținerea tulpinilor vechi, ci către întărirea sistemului radicular și dezvoltarea de noi lăstari de la bază. Acești lăstari vor asigura creșterea și recolta bogată din anul următor.
Combaterea dăunătorilor și a bolilor
Anghinarea este o plantă relativ rezistentă, dar câțiva dăunători o atacă cu predilecție. Cei mai frecvenți și persistenți oaspeți sunt afidele, în special afidul negru al sfeclei, care formează colonii mari pe partea inferioară a frunzelor și pe mugurii tineri, slăbind planta și deformând recolta. Melcii și limacșii pot provoca, de asemenea, daune serioase, în special prin roaderea lăstarilor și frunzelor tinere, fragede. Un dăunător mai specific este molia frunzelor de anghinare, a cărei omidă se hrănește în interiorul mugurilor, făcându-i necomestibili.
În combatere, este indicat să se adopte o abordare de management integrat al dăunătorilor (IPM), favorizând metodele preventive și biologice. Împotriva afidelor, pot fi utilizați eficient dușmanii lor naturali, cum ar fi buburuzele și crisopele, care pot fi atrași în grădină prin plantarea de plante cu flori, producătoare de nectar. În caz de infestare severă, stropirea cu săpun de potasiu sau ulei de neem poate fi de ajutor. Împotriva melcilor, se pot folosi bariere fizice, cum ar fi banda de cupru în jurul plantelor, sau pur și simplu pot fi adunați în orele dimineții devreme.
Dintre boli, făinarea este cea mai frecventă problemă, formând un strat alb, prăfuit pe frunze, în special pe vreme umedă, caldă și în locuri cu o proastă circulație a aerului. Această boală fungică inhibă fotosinteza și slăbește planta. O altă boală frecventă este mucegaiul cenușiu (Botrytis), care atacă pe vreme ploioasă și rece, provocând putrezirea mugurilor și formând pe ei un strat de mucegai cenușiu, asemănător cu vata. Putrezirea rădăcinilor apare pe solurile udate excesiv, cu un drenaj slab.
Prevenirea bolilor este cea mai eficientă metodă de combatere. Respectarea distanței corespunzătoare între plante asigură o bună circulație a aerului, ceea ce reduce umiditatea și împiedică instalarea ciupercilor. Evitați udarea frunzișului și aplicați apa întotdeauna la nivelul solului. Dacă făinarea apare totuși, stropirile pe bază de bicarbonat de potasiu (praf de copt) pot fi eficiente. Părțile bolnave, infectate ale plantei trebuie întotdeauna îndepărtate și distruse, nu aruncate în compost, pentru a preveni răspândirea agenților patogeni.
Recoltarea și pregătirea pentru iarnă
Momentul recoltării anghinarei este crucial pentru a obține cea mai bună calitate. Mugurele principal, care se dezvoltă în vârf, trebuie tăiat atunci când a atins dimensiunea specifică soiului, este compact, greu, iar solzii săi (bracteele) sunt încă strâns închiși. Dacă solzii încep să se deschidă, acest lucru indică faptul că centrul mugurelui, partea „păroasă” de deasupra „inimii”, devine fibros, iar valoarea culinară a mugurelui scade. Pentru recoltare, folosiți un cuțit ascuțit sau o foarfecă de grădină și tăiați tulpina la aproximativ 2-5 centimetri sub baza mugurelui.
După îndepărtarea mugurelui principal, planta dezvoltă lăstari laterali pe care apar muguri secundari, mai mici. Deși dimensiunea lor este mai mică decât cea a mugurelui principal, aceștia sunt adesea chiar mai fragezi și mai gustoși, fiind extrem de valoroși din punct de vedere culinar. Acești muguri secundari se recoltează, de asemenea, atunci când ating dimensiunea potrivită, dar înainte ca solzii lor să se deschidă. Recoltarea continuă încurajează planta să producă noi și noi lăstari laterali, prelungind astfel perioada de recoltare cu câteva săptămâni.
În zonele cu climă mai rece, unde solul îngheață iarna, anghinarea trebuie pregătită pentru lunile reci pentru a supraviețui ca plantă perenă. După primele înghețuri ușoare, care deja afectează frunzișul, tăiați planta la o înălțime de 20-30 de centimetri de la nivelul solului. Apoi, acoperiți abundent buturuga rămasă și solul din jurul ei cu un strat gros, de 30-50 de centimetri, de material organic. În acest scop, sunt excelente frunzele uscate, paiele, compostul sau așchiile de lemn.
Eficiența protecției de iarnă poate fi sporită prin câteva trucuri simple. Peste tufa tăiată se poate așeza un coș mai mare, o găleată de lemn sau o ladă, înainte de a adăuga stratul de mulci. Acest lucru creează un strat de aer în jurul coroanei plantei, care izolează și mai mult împotriva înghețului și protejează tufa de precipitațiile excesive de iarnă. Stratul gros de iarnă trebuie îndepărtat cu grijă la începutul primăverii, după trecerea ultimelor înghețuri puternice, pentru a permite luminii soarelui și aerului cald să ajungă la sol și să deschidă calea pentru creșterea noilor lăstari.
