Anghinarea, această plantă asemănătoare cu un ciulin, ale cărei inflorescențe cărnoase le consumăm, provine din regiunea mediteraneană, deci nu este surprinzător faptul că înghețurile de iarnă de pe clima noastră reprezintă o provocare serioasă pentru ea. Deși mulți o cultivă ca plantă anuală, cu tehnici adecvate de iernare, poate fi crescută și ca plantă perenă, ceea ce duce la o creștere mult mai viguroasă și la o recoltă mai abundentă în anii următori. Cheia succesului iernării constă în protejarea părților sensibile la îngheț ale plantei, în special a rizomului, de înghețurile persistente și adânci. Pregătirile atente și alegerea metodei potrivite permit să ne bucurăm an de an de gustul unic al acestei legume speciale din propria grădină.
Sensibilitatea la îngheț a plantei nu afectează în mod egal toate părțile sale; în timp ce frunzele pot suferi daune încă de la primele nopți mai serioase sub −2 grade Celsius, inima plantei, rizomul (coroana) situat la nivelul solului, este ceva mai rezistent. Limita critică de temperatură pentru rizom se situează între aproximativ −5 și −7 grade Celsius, dacă solul este uscat și înghețul durează doar o perioadă scurtă. Problema apare atunci când temperatura scade constant sub această valoare sau când înghețul este însoțit de un sol umed, îmbibat cu apă, ceea ce poate duce la putrezirea rădăcinilor și la distrugerea completă a plantei.
Iernarea este extrem de benefică atât din punct de vedere economic, cât și horticol, deoarece o tufă mai bătrână, care a iernat, pornește în creștere primăvara, la încălzirea vremii, cu mult mai multă energie și un sistem radicular mai dezvoltat. Aceasta înseamnă că va produce mai devreme și mai mulți butoni florali decât o plantă tânără semănată din semințe sau plantată ca răsad primăvara, care în primul an trebuie să se concentreze pe dezvoltarea rădăcinilor și a frunzișului. O tufă de anghinare bine îngrijită poate rodi timp de 3-5 ani, răsplătind în fiecare an tot mai generos eforturile grădinarului. Prin urmare, crearea unei culturi perene depinde de succesul iernării.
În condițiile climatice ale Bazinului Carpatic, putem alege practic între două strategii principale pentru iernarea anghinarei, a căror eficacitate depinde de asprimea iernii și de microclimatul local. Prima și cea mai simplă metodă este lăsarea plantei pe loc și protejarea ei cu un strat gros de acoperire împotriva înghețurilor, ceea ce poate funcționa bine în ierni blânde și în locații adăpostite. Cealaltă procedură, mai sigură, dar care necesită mai multă muncă, este scoaterea plantei din pământ toamna și depozitarea ei într-un loc răcoros și ferit de îngheț, cum ar fi o pivniță sau un garaj, până în primăvară, ceea ce este esențial pentru supraviețuire în regiunile cu ierni mai aspre.
Pregătirea pentru iarnă: pregătirea plantei
Momentul pregătirii pentru iernare este crucial pentru succes și nu trebuie grăbit. Cel mai bine este să așteptăm primele înghețuri slabe, care sosesc de obicei la sfârșitul lunii octombrie sau începutul lunii noiembrie, deoarece aceste prime efecte ale frigului semnalează plantei să se pregătească pentru perioada de repaus. Acest proces, numit călire, ajută planta să-și concentreze sucurile celulare, ceea ce îi crește rezistența la îngheț. Acoperirea sau scoaterea prea devreme poate perturba acest proces natural, iar o plantă nepregătită devine mult mai vulnerabilă la stresul iernii.
Înainte de a începe acoperirea sau scoaterea, frunzișul anghinarei trebuie tăiat, ceea ce este un pas important și indispensabil. Toate frunzele și tulpinile se taie la o înălțime de aproximativ 20-30 de centimetri deasupra solului, folosind o foarfecă de grădină sau un cuțit ascuțit. Acest lucru este necesar pentru a reduce suprafața de evaporare, pentru a preveni pierderile inutile de apă și pentru a împiedica ca părțile de plantă în descompunere să provoace boli sub stratul de protecție de iarnă. Ciocanele rămase ajută, de asemenea, la menținerea materialului de acoperire izolator.
După tăiere, acordați timp pentru o inspecție amănunțită a plantei, în special în jurul bazei și pe resturile de tulpini rămase. Căutați semne de dăunători, cum ar fi afidele sau melcii, sau ouăle acestora, și fiți atenți la eventualele simptome ale bolilor fungice, cum ar fi mucegaiul cenușiu sau făinarea. Îndepărtați orice parte infectată sau care pare bolnavă, deoarece mediul umed și lipsit de aer din timpul iernii este ideal pentru proliferarea agenților patogeni, ceea ce poate duce la distrugerea plantei în perioada de repaus.
În ultimele săptămâni înainte de iernare, gestionarea aportului de nutrienți și a irigării este, de asemenea, critică. De la începutul lunii septembrie, nu mai administrați plantei îngrășăminte bogate în azot, deoarece acestea stimulează formarea de lăstari noi și fragezi, care sunt extrem de sensibili la îngheț și îngheață ușor. În schimb, aplicarea unui îngrășământ mai bogat în potasiu la sfârșitul lunii august poate ajuta la întărirea țesuturilor și la creșterea rezistenței la iarnă. Reduceți treptat și irigarea, astfel încât solul să nu fie prea umed înainte de instalarea înghețului, evitând astfel pericolul de putrezire a rădăcinilor.
Metode de iernare în câmp deschis
Iernarea în câmp deschis este cea mai simplă metodă, care poate avea succes în special în părțile vestice și sudice ale Bazinului Carpatic, cu ierni mai blânde și mai ploioase, precum și în microclimatele urbane protejate. Esența tehnicii este protejarea rizomului plantei și a solului din jur cu un strat izolator gros, numit mulci, împotriva înghețurilor adânci și persistente. Acest strat încetinește răcirea solului, previne fluctuațiile bruște de temperatură și protejează coroana de daunele celulare cauzate de îngheț. Cheia succesului este alegerea unui material de acoperire de grosime și calitate corespunzătoare.
Pentru acoperire, mai multe materiale organice sunt excelent potrivite, dar cel mai bine este să alegeți materiale cu o structură aerisită, afânată, care se compactează greu și se descompun lent. Astfel de materiale sunt frunzele uscate (în special frunzele de stejar și fag), paiele, scoarța de pin, așchiile de lemn sau chiar rumegușul compostat. Evitați materialele care se tasează ușor și sunt predispuse la putrezire, cum ar fi resturile de iarbă tunsă. Grosimea stratului de mulci ar trebui să fie de cel puțin 30-40 de centimetri, dar în regiunile mai aspre poate ajunge chiar și la 50 de centimetri pentru a asigura o izolare adecvată în timpul celor mai mari geruri.
Aplicarea mulciului trebuie efectuată după tăierea plantei, înainte de instalarea primelor înghețuri serioase, când suprafața solului începe deja să se întărească puțin. Îngrămădiți materialul în jurul bazei plantei sub forma unui con sau a unei movile, astfel încât să acopere complet și ciocanele tăiate și să se întindă pe o rază de cel puțin 30-40 de centimetri în jurul bazei. Este important ca solul să nu fie prea umed înainte de mulcire și ca drenajul apei din jurul bazei să fie adecvat, deoarece apa stagnantă sub acoperire poate provoca putrezirea coroanei.
Pentru o protecție și mai sigură, în special în zonele mai reci și mai vântoase ale țării, stratul de mulci organic poate fi completat cu elemente de protecție suplimentare. Peste movila de frunze sau paie se poate așeza un strat de geotextil, un sac de iută sau chiar o găleată de plastic mai mare sau o ladă de lemn cu găuri, fixată cu o greutate. Acest strat exterior protejează materialul izolator de a fi luat de vânt și reduce pătrunderea precipitațiilor de iarnă, menținând astfel rădăcina plantei mai uscată, ceea ce crește semnificativ șansele de supraviețuire în timpul înghețurilor severe.
Scoaterea plantelor și depozitarea lor într-un loc ferit de îngheț
Această metodă reprezintă cea mai sigură soluție pentru iernarea anghinarei în zonele în care temperatura de iarnă scade regulat și constant sub −10 grade Celsius și unde un strat gros de zăpadă nu este garantat în fiecare an. Deși necesită mai multă muncă și atenție decât acoperirea în câmp deschis, scoaterea plantei și depozitarea ei în condiții controlate asigură o supraviețuire de aproape sută la sută. Astfel, putem conserva tufele de soiuri deosebit de valoroase și dovedite și putem începe sezonul următoarea primăvară cu o plantă puternică și viguroasă.
Momentul optim pentru scoaterea plantei, similar cu metoda de acoperire, este după primele înghețuri slabe, dar înainte ca solul să înghețe în profunzime. Cu ajutorul unei furci de săpat, începeți să afânați pământul cu grijă, la o distanță de cel puțin 20-25 de centimetri de bază, pentru a provoca cât mai puține daune rădăcinilor cărnoase. Încercați să scoateți un balot de pământ cât mai mare și mai compact împreună cu planta. După scoatere, scuturați ușor pământul liber și în exces de pe rădăcini, dar nu le spălați complet.
Pregătirea tufelor scoase pentru depozitare constă în mai mulți pași. Dacă nu ați făcut-o deja, tăiați frunzișul la aproximativ 10-15 centimetri deasupra rizomului. Curățați eventualele părți de rădăcină deteriorate sau prea lungi cu un cuțit ascuțit sau o foarfecă de grădină. După aceea, lăsați balotul de pământ să se usuce ușor timp de o zi sau două într-un loc aerisit, dar ferit de îngheț, cum ar fi o magazie. Acest proces de uscare ajută la prevenirea infecțiilor fungice și a putrezirii în timpul lunilor de depozitare.
Pentru depozitare, alegeți o încăpere întunecată, răcoroasă și ferită de îngheț, cum ar fi o pivniță, un garaj neîncălzit sau o cămară, unde temperatura se situează ideal între 2 și 8 grade Celsius. Așezați tufele într-o ladă de lemn, o ladă de plastic sau chiar într-o găleată mai mare, apoi acoperiți spațiul dintre rădăcini și partea superioară a tufelor cu un mediu ușor umed, cum ar fi turbă, nisip sau rumeguș. Scopul mediului este de a preveni uscarea completă a rădăcinilor, dar fără a fi prea umed. În timpul depozitării, verificați tufele o dată pe lună și, dacă este necesar, pulverizați ușor mediul de depozitare cu apă.
