Unul dintre cei mai fermecători și spectaculoși actori ai grădinilor de primăvară este, fără îndoială, migdalul pitic, care, cu florile sale bogate, duble și roz, captivează privitorul încă dinainte de înfrunzire. Acest arbust ornamental originar din China este o adevărată bijuterie care, cu o îngrijire relativ redusă, ne răsplătește an de an cu o înflorire somptuoasă. Popularitatea sa nu se datorează doar splendorii florilor de la începutul primăverii, ci și utilizării sale versatile, deoarece oferă o priveliște minunată ca plantă solitară, într-un grup de arbuști sau chiar crescut ca un copăcel pe trunchi. Cu toate acestea, pentru ca planta să-și arate cu adevărat cea mai frumoasă formă și să rămână sănătoasă, trebuie să cunoaștem câteva practici de bază de îngrijire care asigură succesul pe termen lung.
Migdalul pitic este, din punct de vedere botanic, un arbust cu frunze căzătoare din genul Prunus, care atinge de obicei o înălțime și o lățime de 1,5-2,5 metri. Frunzele sale fin dințate, trilobate, apar abia după înflorire, astfel încât în perioada de primăvară timpurie, întreaga atenție este captată de florile dese, duble. Portul plantei este în esență tufos, dar în pepiniere putem întâlni adesea variantele altoite pe trunchi, așa-numitele forme cu trunchi înalt, care funcționează ca niște mici copaci cu coroană. Această formă este deosebit de potrivită pentru grădini mai mici sau chiar pentru cultivarea în ghivece, conferind un aspect elegant mediului înconjurător.
În proiectarea grădinii, migdalul pitic poate fi un adevărat as, mai ales la compunerea peisajului de primăvară. Plantat ca solitar, atrage privirile și formează un punct focal minunat în grădină, mai ales când natura din jur abia se trezește la viață. Integrat într-un rând de arbuști sau într-un strat de flori, se asociază excelent cu alte plante care înfloresc la începutul primăverii, cum ar fi lalelele, narcisele sau zambilele struguraș, care scot în evidență nuanța vibrantă de roz a florilor. Variantele pe trunchi sunt excelente pentru a fi plasate lângă intrări sau pentru a mărgini alei, creând un efect mai formal și mai ordonat.
Deși majoritatea oamenilor cunosc clasicul migdal pitic cu flori duble, roz, care se găsește cel mai adesea sub numele de soi ‘Plena’, merită să știm că există și alte variante. Există și forme cu flori albe și cu o structură florală mai simplă, deși acestea sunt mai puțin răspândite în cultura horticolă autohtonă. Cu toate acestea, cea mai importantă distincție din punct de vedere al utilizării este între forma de tufă și cea pe trunchi. În timp ce tufa creează un efect mai natural, mai lejer și se potrivește bine în grădinile mai informale, copacul pe trunchi emană eleganță și arată cel mai bine într-un mediu mai structurat, cum ar fi grădinile din fața casei.
Locul ideal de plantare și pregătirea solului
Condiția fundamentală pentru înflorirea abundentă a migdalului pitic este cantitatea adecvată de lumină solară, de aceea, la alegerea locului de plantare, cel mai important aspect este asigurarea unei expuneri însorite. Planta are nevoie de cel puțin șase ore de soare direct pe zi pentru a aduna energie pentru o înflorire bogată și o dezvoltare corespunzătoare. Într-un loc umbros sau semiumbros, înflorirea va fi semnificativ mai săracă, lăstarii se vor alungi, se vor degarnisi, iar starea generală a plantei se va deteriora. În plus, lipsa luminii solare crește și susceptibilitatea la boli fungice, deoarece frunzișul se usucă mai lent.
Calitatea solului este, de asemenea, un factor cheie în dezvoltarea sănătoasă a migdalului pitic. Planta preferă solurile lutoase, bine drenate, bogate în nutrienți, cu o structură afânată, ușor calcaroase sau cu un pH neutru. Trebuie evitate în mod special solurile prea compacte, argiloase, precum și zonele cu apă stagnantă, deoarece mediul constant umed poate duce la putrezirea rădăcinilor, ceea ce provoacă moartea plantei. Capacitatea de drenaj a solului poate fi testată simplu: săpați o groapă, umpleți-o cu apă și, dacă apa nu se scurge într-o oră, zona necesită drenaj sau ameliorarea solului.
Pregătirea temeinică a solului înainte de plantare răsplătește munca investită și pune bazele pentru creșterea viguroasă viitoare a plantei. Săpați groapa de plantare de cel puțin două ori mai lată și mai adâncă decât balotul de rădăcini sau recipientul plantei. Îmbogățiți pământul scos cu compost maturat sau gunoi de grajd organic de bună calitate, ceea ce îmbunătățește structura solului, conținutul de nutrienți și capacitatea de reținere a apei. În solurile nisipoase, compostul ajută la reținerea umidității, în timp ce în solurile argiloase compacte joacă un rol important în afânarea structurii.
Procesul de plantare în sine necesită, de asemenea, atenție, pentru ca planta să poată începe fără probleme noua sa viață în grădină. Scoateți cu grijă planta din recipient și așezați-o în centrul gropii pregătite, astfel încât partea superioară a balotului de rădăcini să fie la același nivel cu solul înconjurător. În cazul variantelor altoite pe trunchi, acordați o atenție deosebită ca punctul de altoire să fie cu cel puțin 5-10 centimetri deasupra nivelului solului. Umpleți groapa la loc cu amestecul de pământ îmbunătățit, tasați ușor solul în jurul rădăcinilor pentru a nu rămâne goluri de aer și, în final, udați din abundență, până la saturare, migdalul proaspăt plantat.
Pașii cheie în udare și fertilizare
Aprovizionarea adecvată cu apă este esențială pentru migdalul pitic, în special în primul an de la plantare, până când sistemul său radicular se înrădăcinează adânc în sol. În această perioadă inițială, precum și în perioadele lungi și secetoase de vară, necesită udări regulate pentru ca dezvoltarea sa să rămână neîntreruptă. Un exemplar bine înrădăcinat, care se află de mai mulți ani la locul său, tolerează mult mai bine seceta, dar își arată cea mai frumoasă formă atunci când solul său nu se usucă niciodată complet. Necesitatea udării poate fi determinată prin verificarea primilor câțiva centimetri de la suprafața solului; dacă acesta este uscat la atingere, este timpul pentru aprovizionarea cu apă.
Tehnica de udare este cel puțin la fel de importantă ca și frecvența acesteia. În locul udărilor superficiale, frecvente și în cantități mici, preferați udările mai rare, dar profunde și abundente. Acest lucru încurajează sistemul radicular al plantei să crească spre straturile mai adânci ale solului, devenind astfel mai stabil și mai rezistent la secetă. Dirijați întotdeauna apa de irigare direct la baza plantei, evitând umezirea inutilă a frunzișului, care favorizează răspândirea bolilor fungice, în special a moniliozei. Prin acoperirea solului din jurul bazei plantei cu un strat de mulci, puteți reduce semnificativ evaporarea și buruienile, păstrând astfel umiditatea solului.
Aprovizionarea cu nutrienți este cealaltă cheie a unei înfloriri abundente și a unei creșteri sănătoase. Cea mai importantă perioadă de aplicare a nutrienților este primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetație. Atunci este indicat să se aplice un îngrășământ complex, echilibrat, cu eliberare lentă, în doza prescrisă de producător, sau, ca alternativă organică, să se încorporeze compost maturat sau gunoi de grajd în solul din jurul bazei. Acest lucru asigură energia necesară pentru faza intensivă de creștere și înflorire din primăvară. După înflorire, o a doua doză, mai mică, de nutrienți poate fi utilă pentru a ajuta la regenerarea plantei.
Deși fertilizarea este importantă, supra-fertilizarea poate provoca cel puțin la fel de mult rău ca și deficitul de nutrienți. Trebuie evitat în special aportul excesiv de azot, deoarece acesta stimulează o creștere vegetativă, frunzoasă, excesivă, în detrimentul florilor. În plus, lăstarii luxurianti, cu o structură tisulară laxă, sunt mai susceptibili la boli și dăunători. Respectați întotdeauna instrucțiunile de dozare de pe ambalajul îngrășământului ales și luați în considerare conținutul existent de nutrienți al solului dumneavoastră, deoarece în acest caz „mai mult” nu înseamnă „mai bine”.
Arta tăierii pentru o înflorire abundentă
Poate cel mai critic și mai plin de întrebări element al îngrijirii migdalului pitic este tăierea, care este însă esențială pentru menținerea formei plantei, pentru o producție abundentă de flori și pentru menținerea sănătății sale. Este important de știut că migdalul pitic înflorește pe lăstarii din anul precedent, adică pe ramurile de doi ani. Scopul tăierii este, prin urmare, să se îndepărteze părțile care au înflorit și, prin aceasta, să se stimuleze planta să producă cât mai mulți lăstari noi și puternici pentru splendoarea florală a anului următor. Tăierea corectă asigură, de asemenea, aerisirea coroanei, ceea ce este crucial în prevenirea bolilor.
Momentul tăierii este absolut crucial, și acesta este punctul în care majoritatea pasionaților de grădinărit fac greșeli. Migdalul pitic trebuie tăiat întotdeaun imediat după terminarea înfloririi, de îndată ce petalele încep să cadă, dar înainte de dezvoltarea completă a frunzelor. Dacă efectuăm intervenția prea târziu, vara sau toamna, vom îndepărta mugurii din care s-ar dezvolta florile de primăvară următoare, astfel încât planta nu va înflori sau va înflori foarte puțin în anul următor. Tăierea înainte de primăvară este, de asemenea, incorectă, deoarece ne-am priva de înflorirea din anul respectiv.
La tăierea migdalilor pitici sub formă de tufă, trebuie să se procedeze relativ drastic pentru a asigura o înflorire abundentă. Tăiați toți lăstarii care au înflorit cu până la două treimi din lungimea lor originală, la aproximativ 2-4 muguri, tăind deasupra unui mugure puternic, orientat spre exterior. În plus, îndepărtați toate ramurile slabe, deteriorate, bolnave sau care cresc spre interiorul tufei, aglomerând coroana. Această intervenție radicală stimulează planta să dezvolte în timpul verii numeroși lăstari noi și viguroși, care în primăvara următoare vor fi plini de flori.
Tăierea exemplarelor cu trunchi înalt, crescute sub formă de copac, necesită o tehnică oarecum diferită, deși principiile de bază și momentul sunt aceleași. Aici, scopul este menținerea unei forme compacte, sferice a coroanei. Tăiați ramurile care au înflorit aproape de baza coroanei, lăsând cioturi de aproximativ 10-15 centimetri, având grijă să creați o formă simetrică. Este foarte important să se îndepărteze regulat, de la bază, lăstarii sălbatici (drajonii) care apar din trunchi sau de la colet, deoarece aceștia provin din portaltoiul folosit pentru altoire și, dacă sunt lăsați să crească, pot sălbătici partea nobilă.
Cele mai comune boli și dăunători ai migdalului pitic
Cea mai semnificativă și mai frecventă boală care amenință migdalul pitic este infecția moniliozică a lăstarilor și florilor, cauzată de ciuperca Monilinia laxa. Acest agent patogen provoacă daune grave în special în condiții de primăvară ploioasă și răcoroasă, exact în perioada de înflorire. Infecția are loc prin flori, ceea ce duce la brunificarea bruscă a florilor, la uscarea lor, dar acestea nu cad, ci rămân pe lăstari. De aici, ciuperca se răspândește mai departe în lăstari, ceea ce duce la ofilirea și uscarea rapidă a acestora, ca și cum ar fi fost pârliți de foc.
Apărarea împotriva moniliozei se bazează pe prevenire și acțiune rapidă. Cea mai importantă sarcină este tăierea corectă, care asigură o bună aerisire a coroanei, astfel încât frunzele și florile să se usuce mai repede, reducând șansele de infecție. Dacă observați simptomele bolii, toți lăstarii infectați și uscați trebuie tăiați imediat, împreună cu cel puțin 10-15 centimetri de țesut sănătos, și distruși (nu aruncați în compost!). Preventiv, în special într-o primăvară ploioasă, la începutul înfloririi și în timpul înfloririi principale, este indicat să se pulverizeze cu un fungicid sistemic.
În ceea ce privește dăunătorii, migdalul pitic nu se numără în general printre cele mai problematice plante, dar ocazional pot apărea afidele sau acarienii tetranichizi. Afidele se stabilesc cel mai adesea pe vârfurile lăstarilor proaspeți și fragezi și pe partea inferioară a frunzelor, unde sug seva plantei, provocând deformări și îngălbenire. Acarienii tetranichizi sunt creaturi mici, asemănătoare păianjenilor, care trăiesc și ele pe partea inferioară a frunzelor, iar în urma suptului lor, frunzele se umplu de puncte mici, gălbui-albe, iar în cazuri severe poate apărea și o pânză fină.
În lupta împotriva dăunătorilor, urmăriți soluții ecologice. În cazul unei infestări minore cu afide, poate fi suficient să le spălați cu un jet puternic de apă sau să aplicați o soluție de săpun de potasiu și ulei vegetal. În cazuri mai grave, se poate apela la insecticide sistemice disponibile în comerț. Acarienii tetranichizi preferă condițiile uscate și calde, astfel încât umidificarea plantei poate ajuta la prevenirea înmulțirii lor. Cel mai important este, însă, să mențineți planta într-o stare bună, deoarece plantele sănătoase și puternice sunt mult mai rezistente la atacurile dăunătorilor.
Înmulțirea și iernarea
Înmulțirea migdalului pitic acasă se poate realiza cel mai ușor prin butași verzi luați la începutul verii sau prin butași semilemnificați colectați la mijlocul verii. Plantele disponibile în comerț sunt cel mai adesea înmulțite prin altoire, unde partea nobilă este altoită pe un portaltoi cu creștere mai viguroasă, cum ar fi prunul sau alte specii de Prunus. Această metodă asigură identitatea soiului și, în cazul formelor cu trunchi înalt, formarea coroanei dorite. Butășirea este o procedură mai simplă, care poate fi realizată și acasă, deși rata de succes poate varia.
Pentru butași, alegeți un lăstar sănătos, puternic, din anul respectiv, care nu înflorește. Tăiați o bucată de aproximativ 15-20 cm lungime din lăstar, imediat sub un nod foliar. Îndepărtați frunzele inferioare, lăsând doar cele 2-4 frunze superioare pentru a reduce evaporarea. Capătul inferior al butașului poate fi înmuiat în hormon de înrădăcinare pentru o mai bună prindere, apoi înfipt într-un ghiveci umplut cu un mediu afânat și umed (de exemplu, un amestec de perlit și turbă). Pentru a asigura o umiditate ridicată, acoperiți ghiveciul cu o pungă de plastic transparentă și așezați-l într-un loc luminos, dar ferit de soarele direct.
Migdalul pitic este complet rezistent la iarnă în climatul din România, astfel încât exemplarele mai vechi plantate în câmp deschis nu necesită, în general, o protecție specială de iarnă. Cu toate acestea, este indicat să se protejeze rădăcinile puieților tineri, proaspăt plantați, de înghețurile severe în primele una sau două ierni. Cel mai simplu mod de a face acest lucru este prin acoperirea solului din jurul bazei cu un strat gros de mulci de 10-15 cm. Frunzele, paiele, scoarța de pin sau compostul sunt excelente în acest scop și, încorporate în sol primăvara, servesc și ca nutrient.
Exemplarele cultivate în recipiente sau cele cu trunchi înalt necesită ceva mai multă atenție în perioada de iarnă. Rădăcinile plantelor în ghiveci sunt mult mai expuse la efectele înghețului, deoarece pământul lor se poate îngheța din toate părțile. Este cel mai bine să mutați aceste plante iarna într-un loc protejat, ferit de îngheț, dar răcoros, cum ar fi un garaj sau o pivniță neîncălzită. Dacă acest lucru nu este posibil, înfășurați ghiveciul în folie cu bule, pânză de iută sau alt material izolant și așezați-l lângă un perete, într-un colț ferit de vânt. La copacii cu trunchi înalt, cel mai sensibil punct este locul de altoire, care la exemplarele tinere, în iernile deosebit de aspre, ar putea fi, de asemenea, înfășurat cu material izolant.
