Migdalul pitic, cunoscut și sub numele de prunus triloba, este unul dintre cei mai spectaculoși arbuști ornamentali din grădină primăvara, cu florile sale abundente, roz, involte. Cu toate acestea, pentru a ne bucura de această priveliște magnifică an de an, trebuie să avem grijă de sănătatea sa, deoarece este amenințat de numeroase boli și dăunători. Baza unei protecții eficiente a plantelor este prevenirea și identificarea la timp a agenților patogeni și a dăunătorilor. O plantă sănătoasă, menținută în condiții bune, este mult mai rezistentă la infecții, motiv pentru care aportul adecvat de nutrienți, irigarea și tăierea corectă sunt esențiale. În continuare, vom prezenta în detaliu cele mai frecvente probleme și cele mai eficiente metode de combatere a acestora, pentru ca migdalul pitic să rămână o podoabă a grădinii noastre.
Bolile fungice și prevenirea lor
Punctul cel mai sensibil al migdalului pitic este susceptibilitatea sa la infecțiile fungice, în special în perioada de primăvară răcoroasă și ploioasă. Acești agenți patogeni pot provoca daune semnificative, de la moartea florilor și a lăstarilor până la distrugerea întregii plante. Prin urmare, prevenirea este de o importanță capitală și include sarcini de la alegerea locației potrivite de cultivare, la tăierea profesională și la pulverizările conștiente de protecție a plantelor. Metodele agrotehnice, cum ar fi formarea unei coroane care asigură o bună circulație a aerului, reduc singure riscul de infecție. Lupta împotriva bolilor fungice este o sarcină care necesită o vigilență constantă din partea grădinarului.
Cea mai de temut și mai frecventă boală fungică este monilioza, ofilirea florilor și a lăstarilor, cauzată de ciuperca Monilinia laxa. Infecția atacă de obicei în timpul înfloririi, agentul patogen pătrunzând în plantă prin stigmat. Simptomele sunt dramatice și apar rapid: florile se ofilesc brusc, se brunifică și se usucă, dar rămân pe plantă, ca și cum ar fi fost afectate de îngheț. Infecția se extinde de aici la lăstari, care se ofilesc și se usucă, frunzele atârnă flasce, iar în cele din urmă întreaga ramură poate muri. Pe părțile bolnave se observă adesea scurgeri de gumă, ceea ce reprezintă reacția de apărare a plantei.
Migdalul pitic este amenințat și de ciupercile care provoacă pătarea frunzelor, cum ar fi ciuruirea frunzelor, caracteristică sâmburoaselor, cauzată de Stigmina carpophila. Simptomele acesteia sunt apariția pe frunze a unor pete mici, cu margini roșii-brune, al căror centru cade în timp, ca și cum frunza ar fi fost împușcată cu o pușcă cu alice. În cazul unei infecții severe, frunzele cad prematur, ceea ce duce la slăbirea plantei și la reducerea înfloririi în anul următor. Răspândirea bolii este favorizată de vremea umedă și ploioasă, deoarece sporii ciupercii ajung pe frunzele noi prin stropii de apă. Colectarea și distrugerea frunzelor căzute, infectate, este esențială pentru a întrerupe lanțul infecțios.
Deși mai rar, făinarea poate apărea și pe migdalul pitic, în special în perioadele de vară calde și umede, sau dacă planta este situată într-un loc prea dens și umbros. Boala este indicată de stratul caracteristic, alb, prăfos, care apare pe frunze și pe lăstarii proaspeți. Acest strat inhibă fotosinteza, frunzele se pot deforma, se pot îngălbeni și pot cădea devreme, iar creșterea lăstarilor încetinește. Baza combaterii făinării este prevenirea, ceea ce înseamnă în primul rând o formă de coroană aerisită, asigurată prin tăierea corespunzătoare. Supradozarea cu azot predispune, de asemenea, la boală, deoarece lăstarii cu o structură tisulară laxă, cu creștere rapidă, sunt mai susceptibili la infecție.
Agenți patogeni bacterieni și alții
Pe lângă infecțiile fungice, bolile bacteriene pot cauza, de asemenea, probleme grave pentru migdalul pitic, iar combaterea acestora este adesea mai complicată. Bacteriile pătrund de obicei în țesuturile plantei prin răni, cum ar fi tăieturile de la tăiere, daunele provocate de îngheț sau leziunile cauzate de insecte. Un material săditor sănătos și rezistent și respectarea regulilor de igienă, cum ar fi dezinfectarea foarfecelor de tăiat, sunt, de asemenea, esențiale pentru prevenire. Bolile bacteriene devin adesea sistemice, ceea ce poate duce la moartea întregii plante. Îndepărtarea și distrugerea imediată a părților infectate ale plantei sunt esențiale pentru a preveni răspândirea ulterioară.
Una dintre cele mai semnificative boli bacteriene este cancerul bacterian și gomoza, cauzate de specii de Pseudomonas. Semnele bolii sunt zonele scufundate, cu scoarță moartă, pe trunchi și ramuri, așa-numitele răni canceroase. Din aceste răni, în special primăvara, se scurge o substanță de culoarea chihlimbarului, asemănătoare cu guma. Este important de știut că gomoza în sine poate fi și o reacție generală la stres, dar atunci când este asociată cu răni canceroase, este un semn clar al unei infecții bacteriene. Boala face ca ramurile să moară, planta să slăbească, iar în cazuri severe întregul arbust poate muri.
Bacteria din sol Agrobacterium tumefaciens cauzează rapănul rădăcinilor, care poate apărea și pe migdalul pitic. Infecția are loc prin rădăcini sau prin zona coletului, de obicei prin răni dobândite în timpul plantării или prelucrării solului. Sub acțiunea agentului patogen, la locul infecției se formează tumori neregulate, asemănătoare conopidei, așa-numitele gale. Aceste tumori împiedică transportul apei și al nutrienților în plantă, ceea ce duce la o creștere pipernicită, o înflorire slabă și o deteriorare generală a plantei. Boala nu poate fi vindecată, așa că accentul trebuie pus pe prevenire, ceea ce înseamnă evitarea rănilor și utilizarea de material săditor sănătos, din surse de încredere.
Deși mai puțin specifice migdalului pitic, bolile virale și fitoplasmatice care amenință în general sâmburoasele pot, de asemenea, să apară. Acești agenți patogeni provoacă o infecție sistemică, împotriva căreia nu există o metodă directă de combatere. Simptomele pot fi variate: pete inelare sau mozaicate pe frunze, îngălbenire, deformări, precum și întârzieri în creștere. Virușii se răspândesc cel mai adesea prin material săditor vegetativ și prin insecte dăunătoare, cum ar fi afidele. Singura metodă de combatere este prevenirea, adică achiziționarea de material săditor fără viruși și combaterea consecventă a insectelor vectoare de viruși.
Cei mai frecvenți dăunători și combaterea lor
Migdalul pitic este o țintă atractivă nu numai pentru agenții patogeni, ci și pentru numeroși dăunători animali, care provoacă daune directe și indirecte prin suptul sau roaderea lor. O plantă slăbită de dăunători devine mai susceptibilă la infecții secundare, cum ar fi bolile fungice și bacteriene. Inspecția regulată este esențială pentru a detecta la timp apariția dăunătorilor și pentru a interveni înainte de o înmulțire mai serioasă. Urmând principiile managementului integrat al dăunătorilor, ar trebui să se acorde prioritate soluțiilor biologice și mecanice în detrimentul combaterii chimice. Crearea unui ecosistem echilibrat în grădină, în care sunt prezente și organismele utile, contribuie în mare măsură la suprimarea dăunătorilor.
Afidele sunt unul dintre cei mai comuni și mai persistenți dăunători ai migdalului pitic, care primăvara invadează masiv vârfurile proaspete și fragede ale lăstarilor și partea inferioară a frunzelor. În urma suptului lor, frunzele se deformează, se răsucesc, iar creșterea lăstarilor se oprește. Afidele excretă cantități mari de mană bogată în zahăr, pe care se instalează fumagina, formând un strat negru pe frunze. Acest strat nu este doar inestetic, ci inhibă și fotosinteza, slăbind și mai mult planta. În plus, afidele pot fi vectori de viruși, astfel încât daunele lor sunt multiple.
Perioadele de vară calde și uscate favorizează înmulțirea acarienilor păianjen, care sunt greu de observat din cauza dimensiunilor lor mici. Prezența lor este indicată de urme mici, gălbui, de supt pe frunze, de o decolorare palidă, bronzată, a frunzișului și, în cazuri mai severe, de o pânză de păianjen fină și densă, vizibilă la vârfurile lăstarilor și pe partea inferioară a frunzelor. Acarienii păianjen sug sucurile plantei de pe partea inferioară a frunzelor, ceea ce duce la îngălbenirea, uscarea și căderea prematură a frunzelor. În prevenire, umidificarea, de exemplu prin pulverizarea frunzișului cu apă, poate ajuta, deoarece acești dăunători preferă condițiile uscate.
Păduchii țestoși pot reprezenta, de asemenea, o problemă serioasă, în special pe arbuștii slab ventilați și neglijați. Acești dăunători trăiesc sub o mică acoperire asemănătoare unei carapace pe părțile lemnoase, pe trunchi și pe ramuri, unde sug sucurile plantei. O infecție puternică poate duce la moartea ramurilor și la o slăbire generală a plantei. În plus, larvele diferitelor insecte xilofage, cum ar fi gândacii de scoarță, pot reprezenta, de asemenea, o amenințare, în special pentru plantele deja slăbite, bătrâne или stresate. Prezența lor este indicată de găuri mici vizibile în scoarță și de excrementele asemănătoare rumegușului, făina de foraj, care cad din ele.
Managementul integrat al dăunătorilor în practică
Managementul integrat al dăunătorilor (MIP) este o abordare complexă care vizează menținerea sănătății migdalului pitic pe termen lung și într-un mod durabil. Această strategie nu urmărește eradicarea completă a dăunătorilor și a agenților patogeni, ci menținerea populațiilor acestora sub un nivel care nu mai provoacă daune economice sau estetice. MIP pune cel mai mare accent pe prevenire și utilizează diferite metode de combatere (agrotehnice, mecanice, biologice și chimice) într-un mod coordonat, menajând mediul și sănătatea umană. În centrul acestei abordări se află o cunoaștere aprofundată a plantei și a mediului său.
Metodele agrotehnice și mecanice formează baza managementului integrat al dăunătorilor. Aceasta include alegerea unei locații de cultivare adecvate, care este însorită, cu un bun management al apei și aerisită, deoarece acest lucru reduce riscul bolilor fungice. Tăierea profesională este esențială: în timpul tăierii de la sfârșitul iernii sau începutul primăverii, trebuie îndepărtate toate ramurile bolnave, deteriorate, moarte și care se intersectează, creând o coroană aerisită și transparentă. Tăierea în verde după o infecție cu monilioză, unde lăstarii infectați sunt tăiați înapoi până la partea sănătoasă, este esențială pentru a opri boala. Se recomandă dezinfectarea foarfecelor de tăiat după fiecare tăietură, de exemplu cu alcool sau o soluție de hipoclorit.
Combaterea biologică înseamnă atragerea și protejarea în grădină a dușmanilor naturali ai dăunătorilor, cum ar fi buburuzele, crisopidele și sirfidele, care reduc eficient populațiile de afide. Acest lucru se poate realiza prin plantări variate și prin plantarea de plante perene înfloritoare. În unele cazuri, pot fi utilizate și pesticide biologice, cum ar fi preparatele pe bază de Bacillus thuringiensis, împotriva dăunătorilor omizi. Pulverizarea de iarnă cu produse pe bază de cupru sau ulei este, de asemenea, un pas preventiv important, care reduce numărul de agenți patogeni și de ouă de dăunători (păduchi țestoși, acarieni) care iernează pe părțile lemnoase.
Combaterea chimică, în managementul integrat al dăunătorilor, este un instrument care trebuie utilizat doar în ultimă instanță, în mod țintit și cu prudență. Dacă amploarea infecției sau a daunelor o justifică, ar trebui totuși să se acorde prioritate substanțelor active selective, mai ecologice. În combaterea moniliozei, de exemplu, o pulverizare cu un fungicid sistemic la începutul și la sfârșitul înfloririi poate fi eficientă. Împotriva afidelor, produsele pe bază de săpun de potasiu sau preparatele cu ulei de portocale pot oferi, de asemenea, o alternativă bună la insecticidele tradiționale. Respectați întotdeauna instrucțiunile de utilizare ale produsului, în special în ceea ce privește doza, timpul de așteptare și protecția albinelor.
